Ce mai spun, ce mai aud

E luni: să-ncepem ziua… corect! Astăzi continuăm povestea verbelor care circulă sub diverse forme. Vorbim despre câteva dintre ele, alegând calea opoziției: cum se (mai) spune vs cum ar trebui să se spună.

Este uneori greu să alegem corect, astfel că în loc de formele cu sufixele –ez sau –esc selectăm formele fără sufixe. Pe scurt, intuim sau… auzim greșit. Așadar, apare tendința de a spune *eu copii, în loc de eu copiez (cum este corect) sau *eu bănui, în loc de eu bănuiesc. Se întâlnește și inversul problemei: punem sufix acolo unde nu este cazul: *eu perturbez, în loc de eu perturb, *eu trebuiesc să ascult, în loc de eu trebuie să ascult (Trebuie ca eu să ascult., aceasta este logica, iar ea impune formă unică, neacordată). Iată cum hipercorectitudinea își face loc acolo unde nu-și are locul și apare dintr-o frică exagerată de a nu greși. Uneori lucrurile sunt simple și nu încurajez complicarea inutilă. Să zicem totuși că aceste greșeli pot fi înțelese. Câteva circumstanțe atenuante: este corectă forma o să trebuiască, poate de acolo tentația de a atașa ceva formei trebuie. Mai mult, DOOM₂ încurajează și oficializează forme duble: este corect și cheltuiesc, și cheltui, și chinuiesc, și chinui. Urmând această deschidere, ne putem pune firesc întrebarea de ce *bănui nu poate circula în voie alături de bănuiesc. Toți vorbim limba română, nu-i așa? Diferența este dată însă de aceste detalii. Credeți-mă! Exact așa este și… se pronunță: cu accent pe primul e, varianta *Credeți-mă fiind incorectă. Țineți-vă bine, iar nu *țineți-vă – povestea verbelor care își fac de cap prin discursul actual nu s-a încheiat aici. Limba vorbită e ofertantă, formele intuite pot avea o explicație, iar diferențele de accentuare ne pot crea probleme atunci când suntem spontani și fără dicționare deschise ori… accesate! Vremuri noi, tendințe… și atât. Româna este fascinantă în toate formele și culorile ei: naționale, locale, internaționale. Eu vreau doar să fac puțină ordine, să creez căsuțe potrivite și sertare, să împart cuvintele pe categorii și să le găsesc loc în discurs. Contextul – context, nu?

• Tweet
• Pin It