Ce ar trebui să facă un olimpic ca să câștige respectul lui Dunca și Popa?

marius cocioran tokio

Visul oricărui sportiv este să ajungă la Olimpiadă. Să concureze sub culorile țării sale la cea mai veche competiție din lume. Sigur, victoria este foarte importantă, însă gloria sportivă nu constă doar într-o medalie sau o cât mai bună clasare. În vechea Eladă, la întoarcere acasă, participanții erau primiți în cetate ca niște eroi, chiar dacă doar unii fuseseră răsplătiți cu lauri. Indiferent de rezultate, toți erau învingători.

Atletul reșițean Marius Cocioran a făcut parte din delegația României participantă la Jocurile Olimpice de la Tokio. O delegație puțin numeroasă, formată din doar 100 de sportivi. Să nu vă imaginați că înainte de plecare l-a chemat la ea vreo oficialitate a municipiului sau județului. Nici primarul Popa și nici președintele Consiliului Județean, Romeo Dunca, nu și-au făcut timp cinci minute să stea de vorbă cu el, nu să-i fi dat un ban de buzunar pentru un ceai japonez, un sushi sau sashimi, ci să-l fi îmbărbătat sau măcar să-i fi strâns mâna și să-i fi urat succes la Olimpiadă. Că până și ăla de la coada vacii așa face când îi pleacă copilul sau vecinul în lume. Lasă totul la o parte și se duce la el să-i spună două, trei vorbe acolo. Că așa e frumos și de bun simț.

N-aveam mari așteptări de la Dunca, deși la viața lui a bifat câteva competiții sportive extreme. De fapt, el e un cărășean pârât, e doar cu numele de-al nostru, nu și cu locul de parcare al elicopterului cu care face naveta de la Timișoara la Reșița. Ca să spunem lucrurilor pe nume, Dunca a venit în județul ăsta să facă și nicidecum să arunce cu bani în stânga și în dreapta. Să nu fiu rău, poate nici nu știa că un reșițean urma să participe la Olimpiadă. La cât de des își schimbă consilierii, nici nu-i de mirare că s-a întâmplat așa. Sau poate știa, dar la câte are pe cap, s-o fi gândit că n-are niciun rost să stea de vorbă cu atletul. Consiliul Județean încurajează turismul pe Muntele Mic, disputele în instanță cu Primăria Turnu Ruieni și scandalurile cu propriii angajați, nicidecum pe ăia care aleargă ca bezmeticii că nu au altceva mai bun de făcut.

leader board 728 x 90 px

În schimb, ar fi fost normal ca primarul Popa să-i fi chemat la el pe Cocioran și antrenorul său, la o cafea și o apă plată. Sigur, sportivul, participant la a treia Olimpiadă (a treia, domnilor, a treia!) nu se poate compara cu artiștii care în vara asta au încasat zeci de mii de lei pe niște lucrări de artă de stă mâțu-n coadă. În orice țară din lumea civilizată, un astfel de sportiv și-ar câștiga respectul celor care conduc vremelnic comunitatea respectivă. Nu și la noi, unde Marius Cocioran nu a primit nici măcar o diplomă sau o strângere de mână după fiecare întoarcere acasă. Alți sportivi, unii care nici nu mai concurează pentru Reșița, au fost făcuți cetățeni de onoare. Cocioran, nu. Nici măcar atât.

La Tokio nu a câștigat titlul olimpic și nici nu s-a clasat în apropierea podiumului, dar asta nu-l face mai puțin valoros. Demn de respectul nostru. A terminat cursa de 50 kilometri marș pe locul 24 din 49, fiind al 12-lea din Europa în clasamentul de mărșăluitori și nu s-a gândit nicio clipă să abandoneze în condițiile unei vremi potrivnice. În America, municipalitatea ar fi scos de la naftalină fanfara și trupa de majorete în semn de prețuire. Am înțeles că și la noi s-ar fi vrut la fel, doar că fetele erau plecate la cules de căpșuni, fanfara – în turneu prin țară, iar bani de adus alte trupe nu s-au găsit. Și atunci ce rost are să-l chemi pe Cocioran la Primărie sau la Consiliul Județean să-i strângi mâna? E o aberație să-ți pierzi timpul tău prețios doar cu atâta lucru. Nu?

În schimb, la bloc a fost întâmpinat ca un erou. Vecinii, prietenii și țâncii de-o șchioapă l-au primit cu șampanie, confeti și pancarte. Oameni simpli, fără ifose de primar sau de președinte de consiliu județean… „Mulțumesc tuturor pentru o astfel de întâmpinare! Mă bucur nespus să am parte de astfel de vecini! Sunteți minunați, de la mic la mare!”, le-a transmis campionul reșițean celor care i-au arătat prețuire.