Ce a ajuns mâncarea săracului în vremea Ciolacului

Bă, nene, pe vremea lu’ Ceașcă, peștele era mâncarea săracului. Viu, înghețat, conservat, de baltă, de mare sau ocean, peștele se găsea pe toate drumurile. Era atât de mult pește în România a acelor ani, că ajunseseră diriguitorii să ni-l bage cu forța pe gât. Adică, pe lângă alimentele primite pe cartelă, te obligau să cumperi și pește congelat, cu îndemnul tovărășesc al reclamelor ce nu lipseau din nicio alimentară: „Nicio masă fără pește, că nu-i scump și se găsește”.

Da, și acum este pește, dar nu mai e ce a fost odată, ca pe vremea când se scanda la peluză: „Nu e pește ca stavridu’, nici echipă ca Rapidu’ ”. Păi, da, pe atunci Rapidu’ era la retrogradare, iar românul fugea de stavrid ca dracu’ de tămâie, pe când astăzi, Rapidu’ trage la titlu, în timp ce stavridul a dispărut din tigaia ori farfuria noastră. Și nu pentru că nu ne-ar mai place ciorbița acrită cu buruieni de primăvară ori peștele tăvălit în făină de mălai și prăjit la foc mic, ci pentru că musiu s-a scumpit în așa hal, încât ți-e și frică să te apropii de o prăvălie care vinde așa ceva.

Până la Revoluție, și urzica, și leurda, și dragaveiul, făceau parte din mâncarea săracului. Doi lei grămăjoara, două ouă sparte peste și aveai burta pusă la punct dimineața. Astăzi, buruienile astea se vând la preț de delicatese. La 60-65 de lei kilu, urzica a devenit vedeta din galantarele supermarketurilor nemțești și franțuzești, regina primăverii. Scump, scump, dar se merită. Apoi, ce nu face omul pentru sănătatea lui?

Vestea bună e că Marcelu și ai lui au anunțat că vor menține prețuri scăzute la alimentele de bază, măcar până trec alegerile astea, bată-le să le bată cucu!”. Partea proastă e că peștele și urzica nu intră în această categorie, dovadă clară de bunăstare și că în vremea Ciolacului, mâncarea săracului nu se mai justifică.

• Tweet
• Pin It