Anielka, povestea chipului fără chip. România neputinței și a speranței

O stație Peco, plouă mărunt, un geamantan plin cu frică, autoexilul pentru supraviețuire. În jur – copii, foarte mulți copii care plâng după mama. Soții își duc soțiile la muncă în Germania, Austria, Italia. Te urci, ești strigat, înrolarea se face rapid, 20 de ore de mers cu un microbuz vechi. Pe geam timpul fuge cu viteza de autostradă. Te întrebi ce cauți acolo, unde mergi, șoferul ațipește, în jurul tău se doarme. Majoritatea sunt „recidiviste” ale acestui drum, dar tu ești pentru prima dată. Nu vrei să mai gândești, nu vrei să îți mai amintești nimic. Parcă ai vrea să-ți oprească cineva oxigenul… Cine?

Nu mai ești tu, ești doar un buletin, nu ai altă identitate, nu mai ai nici limba maternală. Ești un comision pentru două firme, în rest, ți se spune sec: „dacă erai cineva în țară nu veneai aici”. Sec. Nu ai lacrimi, sunt seci. Ajungi într-o casă, ești privit, analizat, ți se vorbește în dialect, repede, nu înțelegi ce ți se întâmplă, nici nu mai vrei.

Cunoști o bătrână care te privește sec, dur, dar… tace. După o jumătate de oră îți dai seama că nu îți înțelege numele. Seara în privirea ei răsare soarele: „Anielka, te-ai întors!” Te ia în brațe, te cuprinde cu ultima licărire a ființei ei bolnave și continuă: „Înseamnă că m-ai iertat?!”

Nu înțelegi nimic, îi speli picioarele, îi dai cina, pijamalele și îi spui noapte bună. Te strânge de mână și te întreabă: „Ai copii?”. Răspunzi, arătându-i repede poza din telefon: „Da, un băiat!”  Studiază poza și repetă sfâșietor: „Înseamnă că m-ai iertat!”

Nu înțelegi, dar știi că e un caz cu demență agresivă, deși pare suspect de blândă… Se culcă. Noapte de noapte se trezește la ora 2 și te cheamă să te uiți la televizor… Trece, îți spui. Au trecut deja 10 zile pe același ritual. În puținul timp liber rămas, vorbești la telefon cu femei cu vechime în munca asta. Ești întrebată de ce nu ai cheie la cameră, de ce accepți așa, nu înțelegi. Ești sunat de acasă, dar nu mai percutezi la prenumele tău real… aici ești o Anielka.

Te întrebi, dar nu, nu te întrebi de ce… aici ești un buletin… Atât… E cel mai prețios avut al tău – buletinul. Nu-ti permiți nicio filosofie, nu te autoironizezi că ești cetățean de rangul doi, ca femeie, în țara ta, conform codului numeric personal care începe cu doi, nu-ti mai permiți, până într-o noapte când te trezești cu ceva lucios în jurul gâtului, nu poți respira, nu te poți opune, nu simți nimic, doar vezi niște pupile mari care rânjesc la tine. Afară, prin geamul deschis, se aud niște tineri cântând. Salvarea ta! „Ochii” se îndreaptă spre geam țipând la tineri. E ora 1 noaptea, apuci să fugi cu telefon cu tot…  în baie. Te încui, ai semnal, suni familia „ochilor roșii”, se aud bătăi puternice în baie și vine liniște. O jumătate de oră de liniște.

Stai în genunchi, te rogi, deci exiști… atât. Vine salvarea, la propriu. Au cheie de la toate cazurile, intră, o pun în cămașă de forță pe targă, ieși, o privești pe bătrână, în timp ce doctorul te întreabă: „merită să mori pentru 39 de euro pe zi?”
Răspunzi fără să vrei: „nu am cheie la cameră”, iar bătrâna întinde mâna către tine: „Anielka te-ai întors, înseamnă că m-ai iertat!”

Nu înțelegi nimic, nici măcar când tot medicul îți spune că se atașase de tine, fiindcă a chemat singură salvarea. Plângi, de frică, de bucurie, degeaba… nu știi, dar plângi… rămâi singură în casă și începi să tragi mobile pentru a bloca ușile… degeaba… nu știi…

Duminica o vizitezi la spital, te privește cu aceeași blândețe. Vizitezi cu familia orașul, îți arată și teatrul, și Domul. La masă îți strecoară o poză veche în palme, o poză cu o femeie care-ți seamănă mai mult decât copilul tău, te sufoci, ți-e rușine de ce gândești. Ți se spune: „Ea este Anielka, o evreică care era însărcinată când a fost băgată la gazare. Mama, în tinerețe, a fost paznic la un asemenea lagăr, o îndrăgise, dar nu a putut să o ajute, din contră, a fost forțată să o taie pe viu. Toată viața a așteptat-o! Îți mulțumesc că ai adus-o și că ai iertat-o!”

Seara am umblat ore întregi pe străzile orașului. Ce bine că nu mă cunoaște nimeni… pe mine care îmi acuzam soarta. A doua zi, m-a sunat Ingrid: „Mama a murit! Îți mulțumesc că te-ai întors, ai eliberat-o! A trăit toată viață în lagărul minții ei. Cu regret, cu durere, cu lacrimi, a plecat liberă… păstrează poza!”

P.S. Poza nu o păstrez, dar păstrez amintirea Anielkai și-a bătrânei, împreună, împăcate, fiindcă cine uită nu merită!

Autor: Anca Bica

• Tweet
• Pin It