Acum pot să mor, mi-am plătit impozitul la casă!

Sindromul statului la coadă nu ne părăsește nici măcar după 34 de ani de capitalism. Ba, chiar îl căutăm cu lumânarea. Ne place, ne hrănim cu el pentru că ne amintește de vremurile de odinioară. Alea cu trezitul la 3 noaptea pentru o sticlă cu lapte, un kil de carne, cinci ouă, jumătate de pachet de unt, o rudă de salam, un pachet de scobitori, un pachet cu vată, câteva saloane de agățat bradul de Crăciun, câteva portocale în preajma sărbătorilor.

Astăzi, însă, este vorba despre statul la coadă pentru plata impozitului pe casă și mașină. La fel ca înainte, cu îmbrânceli, nervi și încrâncenare. Personajele sunt aceleași, în general seniori (nu le mai spun bătrâni că nu mai acceptă ăia de la UE), care se așează la ușa clădirii ăleia pe care scrie cu litere mari și îngroșate: „Taxe și impozite”, cu mult înainte de venirea la lucru a primului funcționar public, în prima zi din an în care se plătesc dările la stat. Cred că suntem singura țară din lume ai cărei cetățeni onești se așază la rând, în ploaie, pe ninsoare și ger, să facă acest lucru, mânați de vorba aia: „lasă să fie plătit, că dacă e să mor să plec fără datorii pe lumea cealaltă”. Ce îi mână pe ei în luptă, sculatul ăsta în bună dimineața? Unu, datoria cetățenească moștenită de la ăia de dinainte de ’89. Doi, și cel mai important, nevoia de socializare, deși cuvântul ăsta nu le era deloc cunoscut pe atunci. La fel cum făceau și pe vremea ’mpușcatului când, stând zi de zi la rând, ajunseseră să cunoască tot orașul, după nume, prenume sau poreclă, strada pe care locuia, blocul și vecinii de palier. Să nu mai spun că toți îi știau pe Florin măcelaru de la Victoria, Toni gestionarul alimentării de jos, de la Confecții, vânzătoarele de la Nera, dar mai ales locul și orele la care se băga salam, brânză. Știau în ce secție din Combinat lucra Costică și din care parte a Moldovei se trăgea Vasilică, la ce facultate intrase fata lu’ tanti Persida, de ce divorțase copilul lu’ Șoani de fata lu’ Floarea macaragista. Erau tineri, mutau munții din loc, împărțeau o țigară pe din două, beau din aceeași sticlă, fără teama de a lua vreo boală contagioasă și nici prin cap nu le-ar fi trecut că va dispărea vreodată coada de la Intim, Victoria, Nera, Hehn. Astăzi au ajuns seniori. Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici//Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici, vorba poetului. Alimentările sunt pline cu de toate, cozile au dispărut, la fel și bancurile cu și despre Bulă, tovarășul și tovarășa.

În schimb, nevoia de socializare e mai acută decât oricând doar că, discuțiile se mută în alt plan: „mai știi ceva de Costică?”, „s-o fi prăpădit, săracul”, „cum stai cu tensiunea, cu proteza din gură?”, „eu am diabet și fac insulină”, „pe mine mă dor picioarele” „du-te la băi, ce mai stai?”, „m-aș duce, dar de unde bani”, „ți-ai terminat cavoul?” , „de aici plec să-mi plătesc cultul la biserică și să cumpăr un calendar” , „eu mă duc să-mi scot cățelușa la plimbare” .

Don primar, privește-i cu înțelegere, chit că primăria a cheltuit atâția bani pe Digitalizare. Aia cu plățile făcute de pe telefonul mobil sau laptop. Ai răbdare cu ei până termină de povestit amintirile de-o viață sau măcar întâmplările din ultimul an. Nu-i zori să se deprindă cu drăcovenia asta de digitalizare, că nu o vor face. În schimb, te asigur că vor rămâne cei mai disciplinați și destoinici contribuabili din orașul ăsta, care abia așteaptă să vină ziua în care să-și plătească dările și să afle dacă Costică mai trăiește, dacă Vasilică se mai dă jos din pat, dacă Ciolacu le va mai da ceva la pensie în toamnă.

• Tweet
• Pin It