INTERVIU | De la Europa Liberă la „hărmălaia” online. Alexandru Solomon despre cum mai deosebim adevărul de manipulare
„În lumea online, aproape că nu mai poți să discerni granița dintre ce e verificabil, ce e jurnalism și ce e manipulare”, spune regizorul Alexandru Solomon, într-un interviu pentru Express de Banat despre Europa Liberă, presă și România de astăzi.
Alexandru Solomon a venit la Timișoara cu „Cold Waves – Război pe calea undelor”, documentarul său despre Europa Liberă și România anilor ’80. Filmul vorbește despre o vreme în care românii aveau foarte puține surse de informație și ascultau la radio ce nu puteau afla din presa oficială. Proiecția a făcut parte din retrospectiva pe care Asociația Marele Ecran i-a dedicat-o cineastului, cu patru dintre documentarele sale. Regizorul a fost prezent la proiecții și a stat de vorbă cu publicul după filme.
Timișoara are încă o relație foarte puternică cu revoluția și cu memoria comunismului. Ce înseamnă să aduceți aici un film despre Europa Liberă și România ultimilor ani ai comunismului?
Alexandru Solomon: Am mai venit cu filmul aici, în 2007, când cinematografele nu erau încă renovate, cu Emil Hurezeanu și Nestor Ratesh. Sala a fost plină, erau și revoluționari în public. Era frig, nu mergea centrala, o atmosferă de regim Ceaușescu. Mă bucur că acum avem condiții normale de cinema. Ce oraș din România mai are patru cinematografe de artă? Pentru mine, paradoxul este că e un oraș în care apetitul cultural nu e foarte mare sau nu e mai mare ca în alte părți.
Cred că e bine că la Timișoara încă există această emoție vizavi de revoluție. Cred că frustrarea oamenilor vine și din faptul că lucrurile nu s-au lămurit nici acum. Au trecut 37 de ani, iar responsabilitățile, vinovățiile, ceea ce s-a întâmplat atunci încă nu sunt clarificate. În afară de celebrele procese din 1990-1991, în urma cărora câțiva au făcut câteva luni sau ani de pușcărie, nu s-a petrecut nimic. Dosarul victimelor e în continuare pe rol.
Și asta nu cred că este doar o traumă istorică. E ceva ce fermentează în societatea de astăzi. Dacă stai să te uiți la Parlamentul de azi, colcăie și acolo aceste încrengături.
„Erau ca niște invitați la masă”
Ați ascultat, și dumneavoastră, Europa Liberă. Ana Blandiana povestea că ajunsese să-și organizeze ziua în jurul emisiunilor postului. În 1987-1988, a început să croșeteze o fustă pe care a botezat-o „Europa Liberă”, pentru că lucra la ea doar în timp ce asculta radioul. Spunea că era, în fond, un ritual umilitor: românii depindeau de vocile unor oameni aflați la mii de kilometri pentru a afla ce se întâmpla în propria țară. Ce vă spune această imagine despre România de atunci?
Eu eram copil și adolescent când ascultam Europa Liberă acasă și niciodată nu m-am întrebat de unde vin vocile alea. Știam că nu sunt din București, nu sunt din România, dar aveau ceva foarte familiar. Nu sunau ca niște voci de post american.
Vocile Europei Libere, în „Cold Waves – Război pe calea undelor”
Asta a fost și forța celor de la secția română. Au reușit să devină parte din peisajul obișnuit al românului care îi asculta în fiecare seară. Erau ca niște invitați la masă, din familie, dintre prieteni. Sigur că era și un fel de protest prin delegație. Tu nu ieșeai în stradă, dar Europa Liberă spunea ce te durea pe tine.
Dar nu știu dacă spune mai multe despre români decât spune despre cehi, ruși, polonezi, care și ei aveau fiecare secțiile lor naționale. Secția română a fost una dintre cele mai de succes, pentru că regimul Ceaușescu era unul dintre cele mai represive și tâmpite. Cu cât era regimul mai represiv, cu atât Europa Liberă era mai de succes. Și redactorii postului chiar spun asta în film.
Apropo de oamenii care apar în documentar. Sunt oameni ai puterii de atunci, jurnaliștii Europa Liberă și cei care îi ascultau, fiecare cu propria perspectivă asupra acelei perioade. Pentru cineva născut după 1990, lumea asta poate părea aproape de domeniul ficțiunii. Cum reconstruiți realitatea unei perioade în care versiunile sunt atât de diferite?
Nu poți să ai pretenția că reconstitui „Adevărul” într-un film. Este relația mea și a echipei cu oamenii care depun niște mărturii. Este o felie. Nu este mărturia celor 20 de milioane de români. Am ales niște personaje reprezentative: oameni din sistemul opresiv, oameni care ascultau, oameni care lucrau la radio. Ai un fel de triunghi: ascultătorii, oamenii de la radio și securiștii.
Nu poți să convingi pe nimeni în zilele noastre că ăsta este adevărul. Poți să le arăți, deși nu există arhive decât foarte puține. Nu prea există imagini cu cozile la mâncare, pentru că era interzis să filmezi sau să fotografiezi lipsurile, represiunea. Cum nu există imagini cu Holocaustul, dar asta nu înseamnă că nu a existat.
Cred că trebuie lucrat la școală, ca să înțelegem istoria noastră recentă.
De la un singur „Papa de la München” la hărmălaia online
Europa Liberă a fost, pentru mulți români, o sursă de încredere. Astăzi avem acces la o cantitate uriașă de informație. Cum mai știi în ce să ai încredere?
Atunci erau foarte puține surse. Aveai Scânteia și aveai Europa Liberă. Deci exista un singur „Papa de la München”, Europa Liberă. După ce a căzut Ceaușescu, a doua zi au început să apară publicații, televiziunea română, „liberă” și-a zis ea din primul moment. Europa Liberă s-a prăbușit a doua zi după căderea lui Ceaușescu. Ei și-au săpat singuri groapa.
Acum este mult mai complicat să-ți faci o imagine tocmai pentru că hărmălaia este atât de mare. Oricine are un telefon poate publica orice. Oamenii nu sunt pregătiți pentru asta. Informația este foarte emoțională. Oamenii plâng, țipă, își smulg părul. Politica a devenit o preocupare emoțională. Și nu avem instrumentele necesare, noi ca societate, să discernem.
„Jurnalismul e o alegere. O poziție.”
Europa Liberă nu pretindea că este neutră. Avea o poziție foarte clară. Cum se face că, în aceste condiții, oamenii aveau încredere în ea?
Europa Liberă era credibilă, dar era și angajată politic. Ei nu pretindeau că sunt obiectivi. Erau niște oameni care aveau un inamic: regimul lui Ceaușescu de la București. Făceau selecții de voci și de critici. Jurnalismul e și asta. O alegere. O poziție. Nu e Dumnezeu care se uită la toată planeta și publică orice. Jurnalismul e o problemă de poziție, cred eu, pe care Europa liberă și-a asumat-o. Iar publicul românesc care o asculta avea aceeași poziție.
Cred că asta e greu de crezut astăzi. Că exista această unanimitate. În afara oamenilor care profitau de pe urma regimului, restul, 80-90% din populație era unanimă în a detesta acest regim și credea în Europa Liberă. Chiar dacă uneori Europa Liberă mai forța lucrurile ca să câștige lupta. Nu spuneau minciuni neapărat.
Nu trebuie să vedem lucrurile în alb și negru. Europa Liberă a fost fondată de americani în anii ’50, în timpul Războiului Rece. Scopul declarat era să lovească regimurile comuniste. A fost un aparat de propagandă plătit de americani, CIA a fost la început principalul gestionar, apoi nu a mai fost implicată direct. Dar asta nu anulează rolul pozitiv pe care l-a avut în multe situații. Trebuie să ne întrebăm și cine plătește presa, pentru că banii au o influență. Care sunt limitele? E numai minciună sau există o misiune pe care o instituție de presă și-o asumă și în interiorul căreia poate face lucruri bune?
Acum condamnăm presa în bloc. „Presă mincinoasă” este o formulă care vine direct de la Hitler. Dușmanul unei dictaturi este presa independentă. Este foarte simplu să o discreditezi: spui că minte, că jurnaliștii sunt plătiți, că au interese. Cred că suntem într-o fază extrem de periculoasă și poate că filmul trebuie revăzut și prin grila asta.
Cât din neîncrederea asta vine din comunism și cât ține de ce s-a întâmplat după 1989?
România a trecut printr-o dictatură regală, în anii ’30, apoi printr-o dictatură fascistă, apoi comunistă. Intelectualitatea română, în mod tradițional, merge cu puterea, cu un reflex paternalist foarte puternic.
Nu a existat niciodată un cor de voci care să se opună acestei mari puteri care venea de sus, fie că era Carol al II-lea, Antonescu, Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu. Noi nu am avut această tradiție a drepturilor cetățenești apărate în mod constant. Și după, tot comuniștii și securiștii au pus mâna pe putere la revoluție.
Din punct de vedere al relației presei cu puterea… puterea nu a respectat presa, presa nu s-a respectat pe ea însăși, iar acum societatea nu o mai respectă. Dar trebuie spus că există astăzi în România, în mod absolut paradoxal, foarte multe platforme care fac jurnalism de investigație foarte bun, care scot la iveală abuzuri și nedreptăți. Și sunt folosite inclusiv de oameni care spun că presa este mincinoasă.
Există acest bagaj al unei societăți care a ieșit de sub un clopot de propagandă, după care am avut presă liberă a doua zi, dar apoi a intervenit lumea online. Eu cred că asta nu se va mai repara, pentru că, în lumea online, granița dintre ce e verificabil, ce e jurnalism, ce nu e jurnalism, manipulare, influencereală, minciună făcută cu AI aproape că nu mai poți să o discerni. Oamenii se lasă păcăliți de bunăvoie, vor să creadă în ceva, deși și ei știu că nu e chiar adevărat. E mai mult o problemă de cult, religie, vor să creadă în ceva. Dacă ești în cultul lui Florin, crezi ce zice Florin. Orice ți-ar arăta. Chiar dacă îl vezi în fundul gol, e împăratul.
„Ăștia au fost anii buni care au trecut”
Acum lucrați la un film despre alegerile din 2024-2025, „Micile speranțe”. Cum a început proiectul?
Am început să filmez în martie 2024, pentru că mi s-a părut că se va întâmpla ceva. Am urmărit alegerile din 2024, apoi a venit anularea scrutinului din noiembrie și filmul s-a mai prelungit cu vreo șase luni.
L-am terminat în vara lui 2025 și se cheamă „Micile speranțe”. Îl scoatem, sper, în iarna asta. Ideea cu care am pornit este că politica în România ne lăsa cam reci înainte. La alegeri se duceau 30% din oameni, trăgeai de ei, candidații erau din ce în ce mai… nu mai făcea nimeni nicio pasiune pentru niciunul, știam toți care e răul cel mai mic. Speranțele erau absolut derizorii și uite că ne-am ales cu niște dumnezei așa.
Vă mai surprinde ceva?
Da, toată povestea a fost super surprinzătoare și probabil că nu s-a terminat. Pe măsură ce lucrurile au început să meargă într-o direcție autoritară, din partea statului român și a clasei politice, și cu alunecarea extremei drepte spre fascism, am început să văd că societatea adoptă din ce în ce mai mult discursul ăsta. Și mi-am dat seama: „A, stai, că ăștia au fost anii buni care au trecut.” De unde ne plângeam în fiecare zi că nu e așa bine precum speram, că unde sunt autostrăzile, spitalele, pare că acum mergem înapoi. Dacă am fi investit în cultură, educație, presă 36 sau 37 de ani, nu eram aici. Plătim.
