33 de ani de libertate. „Ieșirea noastră în stradă, în 89, a dus România acolo unde credem că îi este locul”

Sunt 33 de ani de la momentul la care începea Revoluția Română din 1989. Unul dintre tinerii care a ieșit în stradă, la 16 decembrie 1989, pentru libertate și democrație, chiar în fața actualului Palat Administrativ, ocupă astăzi o funcție publică în statul român și își desfășoară activitatea în ce atunci era biroul prim-secretarului de partid. 

Este vorba despre subprefectul Ovidiu Drăgănescu. Liberal din 1990, destinul profesional i-a fost scris odată cu participarea directă și nemijlocită la evenimentele din Decembrie 1989. Vă spunem povestea tânărului absolvent, la acea dată, a Politehnicii din Timișoara, într-un interviu acordat expressdebanat.ro.

Să începem cu toamna-iarna anului 1989. Care era contextul în care vă aflați și cum era atmosfera acum 33 de ani?

Ovidiu Drăgănescu: Din vara anului 1989, devenisem un tânăr absolvent al Politehnicii din Timișoara. Eram tânăr inginer stagiar repartizat în producție și, pe fondul mișcărilor din întregul est comunist european, priveam cum cădea zidul Berlinului, cum cădeau rând pe rând toți dictatorii, dar vedeam că acest principiu al domino-ului nu se aplica și în România.

Sincer, aveam discuții cu cei mai apropiați prieteni, să creăm și noi o formă de rezistență, de organizare subterană. Am încercat în 15 noiembrie, a fost acea ieșire în stradă a tuturor suporterilor României care s-a calificat la Campionatul Mondial și am încercat, în acea mulțime, să plasăm și anumite slogane oarecum anti-ceaușiste și, de asemenea, am încercat să intonăm „Deșteaptă-te, române!”, care era un cântec cvasi-interzis la acel moment. Știu că acea coloană cu persoane foarte vocale a ajuns până aici, în fața Prefecturii. Nu aveam voie să trecem de linia de tramvai, era imposibil. Am încercat să trecem, foarte mulți au spus să nu o facem, am încercat să cântăm „Deșteaptă-te, române!”, până la urmă s-a intonat „Hora unirii”, ne-am reîntors în Complex, deoarece majoritatea erau studenți, și de acolo, însoțiți la vedere de securiști care încercau să pară și ei joviali și fericiți pentru evenimentul respectiv, nu s-a reușit. Deși, tot în acea perioadă, la UMT, Sabin Poenar a încercat o grevă a muncitorilor, dar și aceea a fost destrămată în fașă de organele de securitate.

Așa că, iată, ne-a prins mijlocul lui decembrie fără niciun eveniment notabil la care puteam să intervenim și noi.

În 16 decembrie după-amiaza am aflat că sunt manifestări undeva în susținerea unui preot reformat, am aflat adresa, m-am dus direct acolo, în Piața Maria, am văzut acei protestatari și le-am cerut – mai ales că pe mulți dintre ei îi cunoșteam, eram prieteni, ori îi cunoșteam de la facultate, de la concertele rock care erau singurele forme de exprimare minimală a unei opoziții la regimul comunist – să mutăm acea manifestare undeva în fața unei clădiri care reprezenta puterea comunistă în stat. Și de aceea le-am spus să mergem în față la „Județeana de partid”.

La început s-au codit, nu au dorit, am plecat de două ori, am observat că eram puțini, ne-am reîntors, am mai convins pe alții și la a treia încercare am reușit să formăm prima coloană a Revoluției care a plecat țintită spre „Județeana de partid”. Am așteptat în fața căminelor, în fața sensului giratoriu de la bulevardul Pârvan, foarte puțini au venit, după care am trecut Podul Michelangelo. Era o Dacie albă și două-trei persoane care ne-au spus foarte „binevoitor” să ne întoarcem acasă, că e rău ce facem, nu am ținut cont și am ajuns în fața „Județenei de partid” unde ne aștepta o mașină de pompieri care a încercat să ne ude cu un jet de apă care a fost foarte scurt. S-au retras și a apărut un prim detașament de scutieri. S-a încercat o mică discuție cu ei, ni s-a spus să nu distrugem deoarece până să vină ei noi am reușit rapid să dăm jos stema Partidului Comunist de pe clădire. Era 16 decembrie, ora 18. Imediat după, a fost o îndelungă dezbatere dacă să dăm jos și stema țării. Mulți au dorit să o dăm jos pentru că erau însemnele statului comunist. Am purtat discuții de pace, dar evident că s-a ajuns la un conflict, la o intervenție în forță a scutierilor. Au urmat primele arestări. Au folosit bastoane, spray-uri, după care ne-am retras spre centru, pe lângă Continental, de-a lungul liniei de tramvai, am ajuns din nou în Piața Operei și de acolo, cine a mai avut timp, a mai reușit să ajungă în Piața Maria.

Apoi, istoria o știm cu toții. A venit 17 decembrie când cu toții era să fim împușcați.

Care a fost resortul interior care v-a făcut să ieșiți în stradă? Nu v-a fost frică?

Mare parte din tinerii timișoreni erau aproape declarați anticomuniști, cu toții doream libertate. De-a lungul anilor 80 am avut această dublă expunere, o dată prin intermediul mass-media yugoslavă, știam ce înseamnă libertatea în Occident și doi – foarte multe rude, cunoștințe, prieteni, amici mergeau în Germania. Mulți mergeau sau fugeau în Germania, cu părinții, era un fenomen atunci, mulți încercau să fugă. Era dorința aceasta de libertate enormă, nu era o problemă în Timișoara de lipsuri foarte mari, cum erau în restul țării. Din acest punct de vedere, doar idealurile de libertate, democrație, respingere a dictaturii, a lipsei de respect față de cetățean.

Nu mi-a fost frică aproape deloc, asta nu înseamnă că nu am fost precaut. Majoritatea făcusem armata, știam ce înseamnă direcția de tragere. De exemplu, în seara de 17 decembrie, cel mai mare grup care am plecat din centru am ajuns pe Pestalozzi și de-acolo am făcut dreapta spre Poliție, deoarece voiam să eliberăm persoanele arestate. Eu personal am văzut că e un  pluton de militari cu armele deja scoase și, având experiența armatei, am spus să nu forțăm ci să ne reîntoarcem spre centru. Încercam să evit confruntarea directă în care probabil militarul care era acolo nu mai avea decât varianta de a deschide focul. Știam deja că se trage, din păcate mulți nu s-au oprit. Foarte mulți s-au oprit, dar cei care s-au dus în plin – sunt atâția timișoreni pe care îi cunoaștem – au fost împușcați în plin. Nu am forțat limita finală a confruntării.

De asemenea, în fiecare zi îmi schimbam hainele, știam că suntem fotografiați, filmați, pentru a nu fi recunoscuți. În rest, nu am crezut că se va termina atât de rapid. De bine, de rău, eu, spre deosebire de alții care erau lângă mine și au căzut secerați, am reușit să scap nevătămat.

Momentul 2007, vă rog. Erați prefect de Timiș atunci. 

E interesant că în 2007 eu eram conducătorul instituției aflată în interiorul acestei clădiri, clădirea asupra căreia noi ne-am îndreptat atunci furia. A venit momentul, ca șef al acestei instituții, să arborez însemnele Uniunii Europene. Chiar mi-am adus aminte de 16 decembrie seara, când am venit și am dat jos acele însemne comuniste. Acum, iată, urma să arborăm însemnele UE, ceea ce era, așa, un arc peste timp, închiderea unui cerc pe care evident că nu l-aș fi bănuit vreodată.

Întâmplarea și mai interesantă este că astăzi, revenind în Instituția Prefectului, locul meu de muncă este exact în biroul fostului prim-secretar. Stau fix la biroul la care s-a comandat, probabil, uciderea mea și a celorlalți manifestanți. Este exact biroul acela, neschimbat; este singura încăpere din instituție care păstrează această mobilă, aceeași dispunere a mobilierului. Nimeni nu a schimbat această cameră până acum, așa că nu o schimb nici eu.

Cum interpretați această întâmplare a vieții?

Eu zic că e normal ca cei care au ieșit atunci în stradă și au dorit o altă lume, complet diferită, să fie cei care duc mai departe România, Timișoara, destinele noastre în ceea ce ne-am dorit. Și cred că la ora actuală, România se află în cea mai bună situație a ei, dacă analizăm istoria politico-economică, socială, suntem în cel mai bun moment. Ieșirea noastră în stradă în 89 a dus România acolo unde credem că îi este locul, în rândul țărilor cu un grad ridicat de civilizație. Probabil că noi fiind aici ne dorim tot timpul mai mult, așa e și normal, dar uneori cred că ar trebui să facem un pas lateral, să vedem totuși de unde am pornit, de la o dictatură care a ucis efectiv în 89, la un regim democratic, un regim plin de libertate, libertate de mișcare. E un mare pas înainte. Faptul că eu sunt aici, cred că este o coincidență pe care nu aș fi bănuit-o vreodată. Nu m-aș fi gândit că voi ajunge să conduc o instituție care se află în această clădire care era totuși, pe vremea aceea, detestată de timișoreni. Deși clădirea a fost construită de un vechi deputat liberal, Avram Imbroane, și a fost inaugurată de administrația publică românească.

Experiența participării la Revoluție a fost cea care v-a făcut să alegeți această carieră în administrație, în politică?

Da, clar. Imediat după Revoluție au început manifestările aproape zilnice de neîncredere vizavi de noua putere instalată la București, mai ales că erau foști comuniști, și în acel moment am realizat, la începutul lunii ianuarie, că modalitatea de schimbare într-o democrație este doar dacă activezi și încerci să duci această luptă politică în cadrele organizate, instituționale, democratice, așa cum știam că se făcea în Occident. Atunci am devenit și membru al unui partid politic pe care nu l-am părăsit până astăzi. Mă gândesc că oricine dorește să schimbe ceva în România poate să o facă, se poate înscrie în orice grupare politică, socială, ONG, poate să își aducă contribuția. Eu așa am crezut acum 33 de ani și așa am făcut.

Vă vedeți viața în afara Timișoarei?

Nu, deși după 8 ani de Parlament eram aproape să mă gândesc și la varianta de a rămâne în București, dar până la urmă a învins timișoreanul din mine, cu atât mai mult cu cât casa părinților mei, casa în care locuiesc eu acum este la mijlocul drumului între Primăria Timișoara și Consiliul Județean, respectiv Timișoara. Avem venit să îmi fac familia, să îmi cresc copiii tot în Timișoara.

• Tweet
• Pin It