1 Decembrie fără Vasile

Mă pregătisem să scriu un text prin care să transmit iubirea față de România dodoloață. Am mai scris de-a lungul timpului asemenea texte și am avut destule reacții negative. Mă simțeam mâhnit, așa cum mă simt și acum. Ce are asta a face cu Vasile? Cine a fost Vasile? Prietenul meu. Da, Vasile nebunul, cel ce țipa în centrul Reșiței, a fost prietenul meu. A fost, pentru că ieri a murit. Vasile nebunul, care din mizeria lui de pensie avea grijă să-i cumpere din când în când fetiței mele câte o ciocolată. Vasile nebunul care purta când un uliu pe umăr, când un cățel în lesă. Nebunul care rupea trandafiri din oraș și conducea tramvaiele cu dublă comandă. Vasile, nebunul cu care am plămădit o cămăruță la grădină și am pus răsaduri așa cum se puneau la el în Ardeal. După care mâncam ceva, dădeam resturile câinilor vagabonzi și fumam o țigară, plănuind ce facem mai departe. Vasile era prietenul care îmi asculta toate avioanele și foarte rar râdea de mine, spunând, în hohote de râs: tu ești mai nebun ca mine!

Vă întrebați ce legătură are moartea nebunului cu ziua României. Are. Pentru că țara asta a ajuns pe mâna jigodiilor și a nemernicilor ce nu au în minte decât burțile lor și ale neamurilor lor ciocoiești. Dacă ar fi funcționat un sistem de instituționalizare a celor ca Vasile, prietenul meu nu ar fi fost astăzi mort. Și știu despre ce vorbesc. În perioadele de criză, Vasile era amendat la greu de către Poliția Locală pentru tulburarea liniștii publice. I se reținea 30 la sută din pensie pentru plata amenzilor. A fost internat și la Jebel, în regim de penitenciar, tot pentru amenzi neplătite ca urmare a tulburării liniștii publice. Am fost cu el la proces, dorind să fiu martor al apărării. Mulțumesc, doamna Franț, pentru asistența gratuită. Judecătoarea nu mi-a dat nicio șansă să spun ceva. În fine.

Ideea este că Vasile nu este unic. Sunt mulți ca el. Nicio lege nu-i ajută. Sunt în aer. Oare, în loc să-l acoperi de amenzi pe bolnav, nu mai bine îi asiguri asistența medicală? O fi atât de greu? M-am interesat și mi s-a spus că nu există un protocol între spital și poliție. Și parcă ar exista așa ceva, dar e cam greu de lucrat cu nebunii ăștia. Păi, băi nesimțiților, știu că pentru voi și lipitorile din neamul vostru există tot timpul o soluție, dar pentru nebunii ăștia care vă tot votează, nimic? Chiar atât de inumani ați devenit? Nu-mi ajung blestemele pentru a vă felicita astăzi, când veți sta ca pupezele în fața populimii, celebrând Ziua Națională.

Dar astea ne sunt gunoaiele care sunt la putere. Nu știu de ce, în relația cu România, eu sufăr de sindromul Stockholm. O iubesc necondiționat. România pentru mine e mama. La mulți ani, România! Dumnezeu să te ierte, Vasile!

• Tweet
• Pin It