Tavi Iepan, la 30 de ani de la Revoluție: „Pentru ei era mult mai importantă siguranța sistemului decât să accepte că sunt niște valori care pun problema altfel”

Timișoara a fost prima care a prins ce înseamnă rock`n`roll. La noi era o perioadă ciudată – nu mai erau chiar tancurile sovietice, dar nici departe nu erau, abia plecaseră. Și fiind acolo, la graniță, au apărut primele influențe.

Erau două zone din care mai apăreau niște informații firave, de la sârbi și de la unguri. Și atunci a existat confruntarea cu fenomenul ăsta vestic, plus legăturile care se creau, plus șvabii din zonă care mai primeau informații și discuri sau casete. Poate cu o secundă înainte de alții am simțit primul tsunami acolo.

Există și acum o continuare a acelui underground timișorean, pentru că miturile și legendele astea se dau mai departe. Timișoara încearcă să păstreze un anumit cod. Este problematic deja, pentru că distanța este destul de mare între timp, iar drama și tragedia din Timișoara este că au plecat foarte mulți. Majoritatea celor care au plecat în anii `60, `70 sunt deja chiar în altă dimensiune.

Tu ai plecat legal, nu?

Da, în 1988.

Destul de târziu…

Sigur. Foarte târziu chiar… Am plecat legal pentru că aveam o relație cu cineva de naționalitate germană. Niciodată nu mi-am dorit neapărat să merg în Germania, dar așa s-a nimerit să fie.

Deci tu nu ți-ai dorit neapărat să pleci.

Nici asta n-ar fi un răspuns corect, pentru că în perioada aia își doreau toți să plece. Dar nu îmi doream neapărat așa, doar că așa s-a întâmplat. A fost foarte greu, de fapt, iar asta e o poveste întreagă. În orice caz, din Timișoara au plecat foarte mulți artiști și nu numai. Problema la noi, în perioada aia, era că ajungeai la un anumit plafon. Și plafonul a fost descoperit prima dată de Phoenix… Bănuiesc că și Moni, și Covaci au plecat la un moment dat pentru că singura lor intenție era să cânte – sau cel puțin cea esențială. Și în chestia asta intervenea plafonul, adică cenzura sistemului. Sistemul nu accepta să fii un exemplu pentru restul lumii. La ora aceea era un singur exemplu: comandantul suprem, partidul, doctrina. Eu mă gândesc că sistemul respectiv nici măcar nu a avut o problemă, până la urmă, cu faptul că plecau personajele astea.

Se bucura să scape de ele?

Și eu cred. Da. Chiar dacă erau valori. Pentru ei era mult mai importantă siguranța sistemului decât să accepte că sunt niște valori care pun problema altfel. Așa s-a întâmplat să plece generații întregi de muzicieni, și probabil ceva mai repede decât din alte părți. Acum, retroactiv, dacă reluăm faza, realizările pe care le-au avut trupele de genul ăsta, cum a fost Phoenix, au fost la ora respectivă up to date cu ce se întâmpla în rockul internațional. Pe un fond mult mai restrictiv, desigur, în toate domeniile – de la sound, la exprimare, PR, la noi nici nu exista așa ceva.. Nu existau reviste de specialitate, nu era un sistem de business, și atunci trupele astea funcționau ca un fel de ONG-uri, primele din perioada comunistă. Pentru că tu trebuia să rezolvi tot: baza tehnică, felul în care muzica ajunge la public, trecerea de cenzură, absolut tot. Uite, azi întreabă ăștia ce mari texte de frondă erau alea… Erau, pentru că se scria cifrat. Phoenix a avut noroc să și întâlnească textieri foarte buni, de exemplu, dar probabil și textierii au venit pentru că au simțit că era și o valoare acolo. Este valabil și pentru Pro Musica și pentru alții.

Fuga din comunism era percepută ca o victorie, deși era o înfrângere pentru noi, cei care am rămas…

Chiar, am tot vrut să aflu un lucru de la o sursă… avizată! Care a fost reacția în Timișoara când Cornel Chiriac a anunțat la Europa Liberă că Phoenix a fugit și a ajuns în Germania, după ce ei dispăruseră de acasă?

Fuga din comunism era percepută ca o victorie, deși era o înfrângere pentru noi, cei care am rămas… Vorbim despre ei pentru că ei au fost primii care au reușit să evadeze din Alcatraz și să facă asta într-un mod spectaculos, înțelegi? Asta pentru noi a fost și o dramă, și încă ceva: faptul că ei au reușit a fost un șoc, dar ne-am spus: „Uite, câțiva dintre noi ajung afară și pot să spună altora ce se întâmplă înăuntru”. Nu eram noi siguri că mesajul nostru va ajunge unde trebuie, dar cred că toți ne-am dorit să cânte Phoenix după 6 luni în aceleași concerte cu Deep Purple și cu alții.

Ar fi avut șanse, dacă nu s-ar fi întâmplat ruptura din Germania?

Șanse erau sigur, dar problema cred că era alta. Ei au plecat în `77 și valoarea muzicală și instrumentală a grupului era destul de ridicată ca să facă față și în Occident. Numai că în `77-`80 s-a întâmplat o răsturnare în muzica mondială, au apărut alte curente care au fost împinse înainte – punk, new wave, alte forme de exprimare – și problema majoră pe care a avut-o Phoenix a fost locul: până îți găsești locul într-o presă care percepea România ca fiind departe sau inexistentă, și până să ajungi tu să le explici că ai valoarea respectivă, durează, și band-ul s-a destrămat… N-ai apucat nici să scoți un album sau două în acea formulă, să prinzi un trend… Problema trupei a fost, la ora respectivă (așa cum văd eu, că am ajuns și eu în Germania la un moment dat) să explice filonul din care provine și identitatea din care vine, iar la ora aceea era oricum foarte greu să ajungi în niște locuri cheie. Toți cei care am plecat am avut problema asta.

Mai ales că nici nu știi care sunt locurile acelea cheie…

Sigur! Acum, sună banal, dar începi cu fazele mărunte, că nu știi unde să bagi fisa ca să îți iei biletul de autobuz. Și până te învârți de două, trei ori, au trecut doi ani. Plus că era un fenomen de senzație… Din câte știu eu, ei nu au vrut să meargă pe cartea asta, că sunt o trupă care a evadat din lagărul comunist și de-aia ar trebui să fie respectați. N-au folosit chestia asta ca senzație. Eu știu, acuma, ipotetic, probabil dacă cineva îi prelua pe tema asta, ar fi fost altfel. N-au speculat asta pentru că ei îl considerau un lucru minor. Ei s-au identificat cu muzica pe care o fac și au spus „Asta ajunge ca să convingem”. Dar problema la o trupă de genul ăsta este că ea trebuie să reziste un timp, și abia la un moment dat, da, arta convinge. Numai că trupa a avut probleme financiare și existențiale și n-au mai rămas împreună…. Asta, într-adevăr, i-a împiedicat să ajungă într-o competiție. Nici în ziua de azi nu știm dacă Phoenix ar fi reușit sau nu. Valoarea era acolo! Numai că ei au ajuns într-un contratimp, ce era hip în vest deja începea să fie de alt gen și alt stil, iar gașca s-a spart foarte repede. Deci nu vom ști niciodată.

Tu când ai plecat, ai plecat cu gândul că vei face muzică? Vei trăi din muzică?

Am plecat mult mai relaxat, pentru că știam că nu pot să rup norii tocmai pentru că plecasem singur. Și eram foarte conștient că muzica pe care o făcusem până atunci, cu texte cu tot, devenea altceva. Din start eram cu un handicap pentru că nu mai aveam textele… Nu mai puteam folosi textele pentru că nu stăpâneam limba, chiar dacă aveam un mesaj care s-ar fi potrivit… Și nu puteai să cânți în românește. Asta a fost una dintre problemele și la Phoenix… Ar fi trebuit să găsească încă un Foarță, să aibă textieri de aceeași valoare ca să fie capabili să traducă ce au făcut ei… E un challenge foarte mare! Este enorm de greu să traduci, și să fie și atât de valoros. N-au avut răbdare.

Nicu, de exemplu, este unul dintre cei care și-au dorit mereu să se întoarcă. I-am spus că e prea repede și nu e bine… „Aștept de 13 ani momentul ăsta. Înțelegi? Știu ce îmi spui dar nu pot să fac altfel!” Și i-am spus atunci: „Bine, dacă știi că ăsta-i calul tău, ia-l!

Cum e să pleci de pe o poziție ca asta, să ai un statut pe care îl pierzi de pe o zi pe alta?

E un șoc, sigur. Eu, cel puțin, mi-am asumat asta. Eu am știut în momentul în care am plecat că tot ce am construit până atunci, cel puțin pentru o perioadă, nu va mai avea nicio valoare. Trebuie să înveți din nou să mergi pe jos. Eu sunt sigur că și la alții a fost așa. Când știi și te pregătești luni de zile să pleci, e un fenomen foarte dur. Toți care treceau prin asta se felicitau reciproc că pleacă, dar în interiorul tău se petrecea o dramă, de fapt… Pentru că era definitiv. În plus, lăsai nu numai prieteni și familie, ci tot ce ai construit. Nu era așa o bucurie… Era un proces destul de dureros, și în mod sigur toți am trecut prin aceeași fază.

Eu l-am întâlnit pe Nicu Covaci, de exemplu, în momentul în care se întorcea – când a avut primul concert în România, eu cântam cu Krauser în Germania și Nicu l-a chemat să cânte cu ei. Mai cântase și înainte. Și au venit să repete în sala noastă de repetiții, în Hamburg. Nu sunt convins că ei mai știu treaba asta, dar așa a fost. Era așa un iureș, înțelegi?, și eu îl întrebam când o să fie concertul.. Și mi s-a spus că în două săptămâni… Eu am rămas șocat, zic: „Cum, așa, fără pregătire, fără nimic?” – „Păi da, o să repetăm și mergem!”. Eu eram proaspăt venit din România și știam, bănuiam ce era acolo, și eu mi-aș fi dorit pentru ei să își lase timp, cel puțin jumătate de an, dacă nu un an, să își pregătească din toate punctele de vedere această întoarcere… Dar trenul plecase deja, hotărârea era luată! Au venit, au repetat două zile acolo la noi, și am cântat și noi cu trupa, cu Sector 3… Am fost apoi la Osnabruck la Nicu, am discutat, și în avion în drum spre România aveam locurile unul lângă altul. Și l-am întrebat: „Nicu, acuma, cu tot respectul, știi că treaba asta este foarte rapid făcută, nu este cum trebuie, cu toată valoarea pe care o are trupa asta… Și nu știu dacă e bine. Plus că nu știi ce-i acolo! Eu tocmai vin de acolo și treaba nu se putea schimba așa repede…” Și el mi-a zis o chestie care m-a dezarmat: „Aștept de 13 ani momentul ăsta. Înțelegi? Știu ce îmi spui dar nu pot să fac altfel!” Și i-am spus atunci: „Bine, dacă știi că ăsta-i calul tău, ia-l!”

Și așa s-au întâmplat lucrurile, foarte rapid. Sigur că a fost un mare succes, pentru că a fost important numai să se urce pe scenă. Restul nici n-a mai contat… Succes mare, dar revenirea nu a fost bine pregătită. Nu din punct de vedere muzical, ci pentru că Phoenix ar fi trebuit să aibă în anii `90 alt destin, să nu mai suporte un crash din ăla, stil Titanic. Și a mai suportat multe crash-uri dup-aia.. Și în plus, în anii `90, la noi, pe ce suport se întâmplau toate lucrurile? Și la ce viteză… ? La noi abia începea ceea ce noi credeam că înseamnă „libertate” – ne referim la muzicieni, da?, care căutau libertate de exprimare și așa mai departe. M-am referit la Nicu pentru că el a venit în 90 după ce trăise deja timp de 13 ani în altă libertate, pe care noi nu o cunoșteam. De asta și gândea altfel lucrurile.

Industria muzicală de la noi, imediat după 1989, era ciudată. Fiecare voia să pună garoafa la butonieră. Și asta avea diferite conotații. S-a cântat mult, funcționa, dar cred că nimeni nu știa încă unde trebuie să se poziționeze, știi? Și la un moment dat te poartă valul și nu întotdeauna unde trebuie.

În anii comunismului, în lumea rock-ului au fost niște lideri foarte tari, că de asta și supraviețuia fenomenul. Și îți asumi, înțelegi? Dar tu ești un personaj, și nu o echipă de 20 de inși. Oamenii din generația noastră care au făcut muzică altundeva în lume aveau 30 de inși în jurul lor care roiau să lucreze. Greșelile tale sunt atunci împărțite, iar lucrurile bune sunt susținute. Ești un om, nu ești o mașină. La noi, însă, era nasol, și toate trupele care au avut ceva de spus înainte de 89 au avut câte un lider care s-a bătut cu toată lumea pentru muzică. Pentru ei, ăsta e un mare merit.

Când noi ne-am apucat de rock, era o religie. Revenind, rock-ul s-a născut la noi într-un sistem închis, nu în Arhipelagul Gulag, dar într-o formă care nu voia să accepte fenomenul ăsta. Te-ai născut pe banchiza de gheață. Și erau niște oameni feroce care și-au dat seama că se pot face enorm de mulți bani din chestia asta cu care tinerii rezonează. Prin urmare era o chestie tolerată de stat – erai oricum în afara sistemului, dar erai tolerat din cauza acestei componente financiare. Tipii ăștia pletoși din afara sistemului umpleau sălile, nu erau probleme cu numărul spectatorilor. Aduceau bani și se susțineau. Așa că alții, oameni ai sistemului, făceau bani și mai mulți pe spatele lor. Asta era realitatea. Și toți cei care am plecat, am plecat de la realitatea asta într-o altă realitate, în care am luat-o de la zero.

Numai că de muzică nu poți să te desparți. Și eu, în momentul ăsta, sunt la a nu știu câta trupă pe care o fac… Încerc să duc nu la ideal, ci la un final de ciclu. Știu că dacă acum, în secunda asta, sunt pregătit să mă retrag, întotdeauna va fi o formă de muzică pe care am să o continui. Muzica nu e o formă de a reuși în viață și probabil de asta o facem în continuare: pentru că face parte din noi. Muzical, n-ai putea să ieși la pensie pentru că întotdeauna există încă o piesă pe care o visezi, și mai încerci încă o dată să concretizezi câte ceva… Este o formă de… religie? Vocație? Weinberger ar putea să zică lucrul ăsta perfect… Mie mi se pare că fiecare personaj care intră în lumea muzicală și nu știe ce îl așteaptă, și este un potențial creator de artă, ajunge la un fel de drog. Dacă nu te oprești la timp, este mult prea târziu mai apoi…

Tavi Iepan va concerta în Timișoara (Piața Victoriei) în data de 28 decembrie, alături de colegii săi din formația Rezident Ex.