Scriitorul reşiţean Jan Cornelius: „Dumnezeu a dat cu zarurile şi am ieşit eu!“

Născut la Reşiţa în 1950, a predat franceza în Anina, iar în perioada comunistă a plecat „în vizită“ în Franţa, pentru a fugi în Germania. Astfel că în 1977 s-a stabilit în Düsseldorf. Jan Cornelius şi-a lansat volumul „Eu, Dracula şi John Lennon“, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, desfăşurat în perioada 5-9 aprilie, la Cluj-Napoca.

Jan Cornelius, potrivit Institutului Cultural Român, este scriitor de limbă germană, traducător, dramaturg, stabilit din 1977 în Germania. A studiat limbile franceză și engleză, după care a lucrat ca profesor de liceu la Duisburg și Düsseldorf. Din anul 2000 lucrează ca liber profesionist. A scris proză satirică, poezii, cărți pentru copii și librete pentru spectacole de cabaret. A colaborat la publicații precum Eulenspiegel și Nebelspalter și scrie satire, glosse, piese de teatru radiofonic pentru diferite posturi de radio, în principal pentru Westdeutscher Rundfunk, difuzate în special prin emisiunea „Auf ein Wort”.

Prezent în aceste zile la Târgul Gaudeamus de la Cluj-Napoca, Jan Cornelius şi-a lansat volumul „Eu, Dracula şi John Lennon“, în care descrie, în 51 de povestiri scurte, fuga sa din România, amintirile din comunism și cele din lumea liberă pe care a găsit-o apoi. Volumul lansat acum a apărut inițial în 2013 în limba germană, fiind tradus și publicat în română la Editura Humanitas.

Jan Cornelius a acordat un interviu pentru pressone.ro, unde povesteşte cum a reuşit să ajungă prima oară în Occident, de ce a vrut să plece, cum vede România acestor ani.

A fugit în anul cutremurului din 4 martie

„Am fugit pe timpul lui Ceaușescu, în decembrie ’77, din România. A fost anul cutremurului – în martie parcă a fost, nu? Eu locuiam la Reșița, stăteam la etajul 3 și credeam că vecinii de sus joacă hora. Ei aveau două fetițe de 9 ani și ziceam: Uite, sar coarda astea, ce fac?! Și după aia mi-am dat seama că zgomotul venea de jos și nu de sus. Și am fugit cu fetița în brațe pe scări. Deci am fugit din România în ’77 și am umblat mult prin lume, ca flămândul care a fost într-o mare închisoare. Reveneam sporadic în România din Germania, în vizită – veneam la părinți. Și după aia, mult timp n-am mai fost în România. Am rupt, nu voit, ci prin forța lucrurilor, legătura cu România. Mulți, mulți ani“, se confesează Jan Cornelius.

Cum s-a decis să fugă? „E o hotărâre care se naște în timp, se naște în mulți ani… Se naște în sensul că nu mai poți să accepți. Poți și într-un regim de absolută libertate să spui: eu simt că mă sufoc aici și trebuie să plec la Paris sau la New York. Și poți să pleci, unii reușesc și alții nu. Și cred că la modul ăsta e o stare care te face să simți că-ți lipsește libertatea. Eu eram student la Franceză și nu puteam ajunge în Franța niciodată… Toată lumea, toți prietenii nu puteau visa decât să plece. Visau fără speranță“.

A dat Dumnezeu cu zarurile și… a ieșit!

Cum a reuşit să fugă? „S-a întâmplat printr-o conjunctură foarte propice, nu m-am pregătit că plec în 19 ianuarie și m-am apucat să-mi fac valiza. Ci cunoscând pe cineva, având prieteni în Franța care fuseseră în România… M-au refuzat de câteva ori, că mi-am depus cererea pentru pașaport, bineînțeles, nu aveam nicio șansă, nici dacă-mi lăsam toată familia zălog în România. Dar am meditat la un moment dat copilul unui tip care era secretar la partid și l-am întâlnit cu totul întâmplător, că venise de la București, în hol. Și mi-a zis: «Ce pot să fac pentru dumneavoastră? Că-mi ajutați copilul…». Păi vreau să plec în Franța, în vizită, și nu-mi dau drumul, îmi cer să dovedesc că am valută, iar dacă am valută sunt pasibil de închisoare, că nu aveai voie să ai valută. Din seria absurdităților. Care și astăzi se perpetuează, în parte. Birocrația și absurdul în România întrec orice imaginație! Adică e ceva delirant, asta vreau să spun.

Bun, și omul de la partid a spus: «Mergeți, că o să vă dea! ». Ceea ce mi se părea că nu e adevărat. Și mi-a venit să vomez apoi, eram în stare de șoc, pentru că într-adevăr mi s-a dat pașaport. Nu eram nici membru de partid, nici nimic. Și nu m-am mai întors, am rămas în Germania, nu m-am mai dus în Franța. (…) E ca și cum m-aș duce azi să depun cerere să merg, nu pe Lună, că poate e de domeniul realului, dar pe Venus. Să mă duc pe Venus. Ăia s-ar gândi: uite-l pe ăsta, nu e normal! Așa a fost și cu plecatul în Franța. În cazul meu, are o doză de magie povestea, efectiv. Am spus că a dat Dumnezeu cu zarurile și am ieșit eu…“

Anormalul, o normalitate

Îl ajută contrastul dintre Est şi Vest? „Nu mă ajută! Îl văd! Există asemănări și contraste. Și contrastele astea sunt evidente în momentul în care pendulezi. Să vă dau un exemplu concret. Astăzi, am intrat de două ori cu piciorul în niște gropi. Nu pe șantier, ci pe un trotuar care mi se părea absolut normal. Și asta e o chestie care mi se întâmplă mereu când revin în România: o vreme mă împiedic, pe trotuar, undeva. Asta nu înseamnă că sunt dezorientat, ci că eu uit și mă dezobișnuiesc. Iar aici trebuie să mă obișnuiesc cu trecerile astea de la o înălțime la alta și la alta.

În Germania, distanța dintre trotuar și șosea are întotdeauna o dimensiune standard, nu m-am gândit niciodată la chestia asta, dar aici îmi dau seama imediat cum cobor de pe trotuar pe stradă și înălțimea e când mai mică, când mai mare. Intru cu piciorul în gropile astea, care nu sunt gropi, că nu se văd, sunt niște denivelări. După ce stau un timp aici, e OK, dar la început le vezi. Și astea le vezi și la nivel de comportament uman, la nivel de toate.

O întâmplare care mie mi se pare formidabilă și relevantă pentru România: ieri am intrat la cortul Târgului de Carte și la intrare m-am împiedicat, era să cad în cap. E un prag care nu se vede, o denivelare ascunsă. Și m-am împiedicat. Și la intrare stăteau două-trei fete care împărțeau pliante și mi-au dat pliantele. Ele mi-au dat pliantele în timp ce eu mă împiedicam. «Lăsați-mă cu pliantele, îmi rup gâtul aici!» Pentru ele era o chestie normală. Am stat eu și m-am uitat la chestia aia: nu se poate, e o capcană. Asta e făcută ca oamenii să-și rupă gâtul. Și le-am întrebat pe fetele acelea: «Sunt eu primul care se împiedică astăzi aici?». Și au spus: «Da de unde! Muulți se împiedică!». E vreo cameră ascunsă pe-aici?! Puneți aici un anunț: Atenție, treaptă! E o chestie de comportament social. Și fetele alea nu stăteau acolo și se distrau cum pică lumea în cap, ele pur și simplu o luau ca o stare de fapt.

Eu zic că în Vest – dacă așa ceva ar fi în Düsseldorf – nu ar dura mai mult de câteva minute până când cineva ar avea inițiativa să pună o hârtie acolo sau să facă treapta aia vizibilă.“

Stereotipuri din perioada comunistă

De unde vine lipsa de iniţiativă şi de responsabilitate din România acestor ani? „Eu cred că asta se trage din comunism. Dar au trecut mulți ani de atunci, asta e o chestie neliniștitoare, că, dacă mă gândesc bine, câți ani sunt? Aproape 30 de ani din ’89. O generație. Și asta înseamnă că asta li s-a transmis copiilor. Poți să le spui ce vrei copiilor, că ei preiau felul de a se purta al părinților. Degeaba le spui: fii așa și așa, să mănânci frumos! Dacă părinții mănâncă necivilizat, și copiii vor face la fel. Deci asta ar fi o treabă.

A doua e că nimeni nu era responsabil de nimic, toți făceau, nu făceau, fiecare era crescut în spiritul unei pasivități totale. Orice tentativă de inițiativă era pedepsită, efectiv sancționată. Tu-ți spuneai: ia să fac eu ceva deosebit și să vând – asta era sancționat. Nu numai la nivel de comerț, ci la nivel de idei. Adică ideea era întotdeauna: toți suntem la fel. Și sus e ăla mare, care e Dumnezeu, și noi avem o datorie să-l iubim, să ne supunem… Și asta bineînțeles că este otravă pentru creație, pentru comportament și pentru tot. Bineînțeles că efectul nu este total, din fericire. Însă repercusiunile sunt totuși enorme. Asta este una din cauzele principale care, totuși, nu au scuze la modul la care le-ar oferi istoria după 30 de ani.“

Interviul cu scriitorul reşiţean Jan Cornelius îl găsiţi aici.

Foto: pressone.ro