Râsul care m-a băgat în cofă

Citesc într-o publicaţie vâlceană un titlu de articol, care m-a lăsat cu gura căscată: Construirea unui grup sanitar public în Călimăneşti, aprobată de Comisia zonală a Monumentelor Istorice. Titlul, de-a dreptul ciudat, m-a determinat să citesc articolul. De la început la sfârşit conţine doar atribuţiile acestei comisii, care sunt dintre cele mai importante, privind lucrări la monumentele istorice, declasarea acestora, demolarea şi conservarea lor, descărcarea de sarcina arheologică a siturilor şi tot ce este legat de protecţia bunurilor culturale. Urmează componenţa comisiei: printre membrii acesteia găsim arhitecţii-şefi ai oraşelor, profesori universitari, personalităţi şi experţi atestaţi de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului din domeniul protejării monumentelor istorice. Iar în final, un rând din care aflăm că această adunare de specialişti a avizat construirea unui grup sanitar public în Călimăneşti. Mai pe româneşte, construirea unui veceu public. În rest, nimic. Nicio mirare, nicio întrebare, niciun comentariu. Iată un mod lipsit total de a face gazetărie, fără să deranjeze pe nimeni şi fără să-ţi pui cea mai mică întrebare vizavi de construirea unui amărât de veceu public, a cărui realizare musai să fie aprobată de o Comisie a Monumentelor Istorice. Cititorii rămânând năuci de obiectul de activitate al unei asemenea comisii. În fond, o sinecură pentru clientela politică. Cred că lucrurile trebuiau să se producă invers. Întâi, să se facă veceul, apoi să treacă pe acolo ministrul Culturii sau primul-ministru, să-l folosească, după care să fie declarat monument istoric şi abia apoi să intre în atenţia Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice. Chestiunea m-a deranjat din două puncte de vedere. Abordarea ziaristului, fără să meargă pe fir, în silă parcă, vizavi de modul în care se constituie astfel de comisii şi de atribuţiile lor, adesea aberante, şi apoi, povestea în sine. Iar cititorii ajung astfel pe mâna unor aşa-zişi ziarişti. La ziarul 24 de ore din Reşiţa, aveam o fată, studentă la Universitatea „Eftimie Murgu”. Într-una din zile, mă roagă să-i dau drumul mai devreme, că are un examen la facultate. La ce?, am întrebat-o. La Istorie, mi-a răspuns. Poţi pleca, i-am spus, dar răspunde-mi la o întrebare, pentru încălzire. Când a avut loc răscoala de la 1907? S-a gândit adânc, apoi s-a revoltat: Aaa…, păi, noi n-am învăţat de-astea! Cea mai simpatică poveste a fost însă alta: Trebuia să angajăm pe cineva. Dăm anunţul la ziar şi cer o singură condiţie. Să aibă simţul umorului. Alegem o fată, care părea a fi cea mai promiţătoare şi o angajăm. De la o vreme, observ că de câte ori mă adresam ei, râdea de se prăpădea. O întreb o dată: Ce ai, măi, fato, de te tot hlizeşti? Răspunsul ei m-a băgat cu totul în cofă: N-aţi zis dumneavoastră să am simţul umorului?