Poate fi sălbăticia bogăție?!

Un îndrăzneț proiect dorește să impună în zona Munților Țarcu, actualmente Sit Natura 2000, o protecție și mai mare din punctul de vedere al restricțiilor, prin declararea zonei ca zonă de sălbăticie.

Din păcate, termenul nu este foarte bine detaliat în legislația românească, el apărând doar sporadic în câteva ordonanțe de guvern care vorbesc mai mult despre suprafața unei zone de sălbăticie decât despre un statut clar al acesteia.
Termenul este, însă, dezvoltat de către legislația europeană, atât de Parlamentul European, care a adoptat o recomandare în acest sens, cât și de Comisia Europeană, prin mai multe directive despre sălbăticie sau despre zonele de sălbăticire.

În concret, instituțiile europene recomandă ca, acolo unde sunt zone în care pe suprafețe mari intervenția umană este minimală sau deloc, iar biodiversitatea (multitudinea de specii de animale și plante) este extrem de puternică, rămânând practic aproape neatinsă de intervenția omului, să fie scoase din circuitul public și comunitar și să fie declarate zone de sălbăticire, pentru ca în aceste zone să se poată reface o mare parte din flora și fauna dispărute.

Ori, în România, ONG-urile care propun transformarea unor zone în sălbăticii coboară foarte mult în apropierea așezărilor deja locuite intens sau exploatate de către oameni pentru turism, de exemplu, ceea ce și crează principala problemă care trebuie avută în vedere: ce se întâmplă cu oamenii din aceste zone și invetițiile lor?
Din discuțiile de până acum soluțiile sugerate au fost înlăturarea efectivă a prezenței umane, adică dacă în zona sălbatică a fost un sălaș sau o stână de animale ori un țarc de vite, se sugerează dărâmarea lor efectivă și acoperirea cu pământ. Sau, dacă este un drum asfaltat sau betonat în zona sălbatică, acesta va trebui decopertat până la pământ, înlăturat și acoperit cu pământ, singura cale de acces permisă în zonele sălbatice fiind doar cărările și potecile de pământ!

În zonă sunt excluse, practic, orice intervenții sau acțiuni umane, ba chiar se cere resălbăticirea zonei prin dărâmarea/acoperirea urmelor acțiunii umane. Pentru zona nucleu a sălbăticirii este precizat clar: „fără așezări umane sau construcţii permanente”. Adăposturi temporare supuse reglementărilor, dar fără locuire permanentă. Nu sunt permise noi construcții, fără alte infrastructuri decât cele aparţinând siturilor arheologice. Fără infrastructură nouă, iar cea existentă trebuie eliminată. Potecile ar trebui să fie puţin bătătorite, fără sau cu marcaj minim, excepţie făcând cazul în care acestea sunt necesare pentru cerinţele de conservare locală sau securitate publică. Accesul permis publicului pe poteci (cu piciorul), doar cu acordul administratorului/managerului zonei, pentru a reduce la minim impactul negativ asupra biodiversităţii, proceselor naturale și peisajului. Nu este permis accesul vehiculelor cu excepţia celor care servesc în procesul de reconstrucţie, conform planului de management. Accesul cu caii este permis, dar cu restricţii. Aceleași restricții sunt și pentru cules ciuperci ori fructe de pădure, pășunat, adunat lemne sau fân, frunze, plante medicinale, etc…

Cazul județului nostru este unul mai special, asta pentru că aproape întreaga sa suprafață este acoperită de câte-o rezervație sau zonă protejată, ceea ce îngreuiază foarte mult investițiile în zonă și dezvoltarea județului, care a rămas codaș la aproape toate capitolele. O supralicitare cu alte zone de protecție, mai strictă decât cea de până acum, n-ar face altceva decât să-i determine pe toți tinerii plecați în străinătate să nu mai revină vreodată acasă.