Mai ştiţi ceva de „Dosarele Mineriadelor”? Scrisoare către un prieten

Dragă Bucu,

Eu sunt bine, ceea ce îţi doresc şi ţie. Îţi scriu acum, după aproape 27 de ani de când ne-am dus cu buletinele în Piaţa Universităţii din Bucureşti. Să facem ce? Să semnăm împotriva reinstaurării bolşevismului în România. Soarta ne-a fost aproape. N-am avut bani decât pentru un prânz şi ceva beri. Aşa că, nu am putut fi martorii sau victimele maltrataţiilor minerilor. Dacă pe tren puteam, şi am făcut blatul, la birturile din Bucureşti era mai greu fără bani. Am fost, am semnat şi, cred că am trecut şi pe la minunata ta prietenă de atunci, soţie acum, Cristina. N-aveam bani, aveam idei. Şi eram înverşunaţi rău. Drept este, că am cam rămas aşa. Tu, acolo unde eşti, eu pe aici, prin România. Partea proastă este că începem să ne cam boşorogim. Fetele noastre cresc, sunt domnişoare de-a dreptul, noi tot ca ăia doi din Mupetts, tot nu ne convine nimic, boscorodim dar nu putem influenţa cu nimic mersul societăţii. Au trecut pe lângă noi toate oportunităţile ce puteau „intelectualiceşte” să pună pe nişte traiecte umane societatea din care făceam şi fac parte. E o vină a noastră? E durerea ei în cot de ceea ce ne doream şi visam noi? De fapt, îţi scriu acum, bucuros că bolşevicul este tras la răspundere. Este anchetat de procurori. Da, ai dreptate să mă întrebi: şi la ce folos acum? Fie şi doar pentru revoluţia noastră făcută la blat negru cu naşu pe tren şi pentru orele tinereţii noastre răpite de ura pentru bolşevic.

Cu drag, al tău prieten,

Dan