[FOTO/VIDEO] „Doi securiști mă băteau la tălpi până leșinam. În fiecare zi!“

Nicolae Ciurică, acest „Gavroche“ al partizanilor din Munții Banatului, spune că nu poate muri până nu vede comuniștii alungați din țara asta! „Aș ridica iar armele dacă aș avea cu cine, n-am scăpat de comuniști nici acum!“, afirmă Ciurică.

Nici la cei 85 de ani ai săi, Nicolae Ciurică nu se teme de moarte! Născut pe 15 februarie 1931, acesta spune că a fentat moartea de atât de multe ori, încât nu se mai poate teme de ea.

Un fost prefect antonescian, comandantul partizanilor

Nicolae Ciurică este născut la Baia de Aramă (judeţul Mehedinți) și a ajuns la Teregova prin căsătorie. De la Baia de Aramă a intrat în grupul de partizani, tatăl său, Ion, fiind unul dintre oamenii de nădejde ai colonelului Uță, fostul prefect antonescian de Severin, mai apoi unul dintre liderii mișcării de rezistență din Munții Banatului. Înainte de a fi prefect, colonelul Uță era comandantul Regimentului 87 Infanterie, care se afla la Lugoj. La venirea comuniștilor, el era un simpatizant al PNȚ, așa că a fost demis și urmărit de comuniști, Uţă retrăgându-se și întemeind Grupul de Partizani. „Colonelul s-a retras spre Cornereva, unde a fost găzduit de familia Picură, iar, după ce a fost descoperit de Securitate, s-a retras în pădure, cu mulți dintre urmăriții de Securitate, formându-se astfel Grupul de Partizani. Sub comanda col. Uță, Grupul de Partizani atingea cam 70 de oameni. Inclusiv grupul lui Spiru Blănaru, Gheorghe Ionescu, ing. Aurel Vernichescu, comandorul Petru Domășneanu“, povestește octogenarul.

Ion Ciurică era omul de încredere al col Uță, pe care îl cunoscuse în 1947, fiind retras la Cornereva. În 1948, „tata a ieșit la munte cu doi cai cu merinde. Eu nu știam atunci ce are el pe cai sau că se va întâlni cu cineva. Mergeam cu el la Muntele Olanu, al cărui proprietar era tatăl meu. Pe un drum mai ferit, o scurtătură, din Cerna spre Olanu, prin Stârna, un plai mai retras. La un moment dat, apar în fața noastră 7-8 inși civili, înarmați și, când au apărut, ne-au sărutat pe tata și pe mine, apoi ne-am retras din potecă și au descărcat povara jos de pe cai. Atunci am realizat că tata le ducea alimente de mult timp. Tot grupul se adresa unuia dintre ei cu apelativul «mătușionule». Acela era colonelul Ioan Uță“, își amintește Nicolae Ciurică prima întâlnire cu grupul. Tatăl său i-a asigurat că poate fi un om de legătură al grupului, era însărcinat cu scrisori, cu diverse servicii.

Infiltrările Securităţii

Pe vremea colonelului Uță, cam în 1948, au apărut în Grup doi tineri care spuneau că sunt studenți din București și că vor să se alăture Grupului condus de Uță. Colonelul i-a primit și supravegheat, un fel de carantină, fără a le da arme. Verifica ceea ce spuneau ei, trimitea oameni să verifice de unde spuneau că sunt sau pe unde au fost. „Aflase așa că erau, de fapt, ofițeri de Securitate. Dar a decis să le mai dea o șansă. În 1949, îmi spune Iancu Bardeca, ce a fost de față, colonelul le-a spus că se vor muta și schimba locul, iar celor doi le spune să caute lemne pentru a face de mâncare, lemne din care nu prea iese fum (crengi de fag uscate, care nu aveau coajă). Dar, înainte, colonelul avertizase tot grupul să-i urmărească și, dacă fug, să-i împuște. Unul dintre cei care îi verificau a fost chiar Iancu Baderca. Se prefăceau că adună lemne până au ieșit din vizorul grupului, apoi au aruncat lemnele și au fugit. Nu prea departe, că i-am pușcat noi, spunea Baderca“, își amintește, cu zâmbet pe buze, Nicolae Ciurică.

În 1950 a mers la Sacu cu o corespondență la un bogat, Ion Avram, fost deputat țărănist, undeva în luna iunie și Nicolae Ciurică a fost prins în casa acestui Avram, la care mai fusese. „Au apărut doi milițieni care m-au legitimat și m-au luat la postul de miliție. Eu m-am arătat indiferent și, mergând spre Postul de Miliție din Sacu, pe la 4-5 ceasuri după-amiază, m-au întrebat de tata, iar eu le-am spus că e arestat. M-au întrebat dacă vreau să mă întâlnesc cu tata, le-am răspuns că da și m-au dus direct la Craiova, unde făcea tata pușcărie. Ne-am urcat în tren și mi-au spus că, deși nu sunt arestat, nu am voie să părăsesc compartimentul fără permisiunea lor. Eu m-am hotărât ca, după ce trec de gara Teregova, să sar din tren. Ajuns acolo, m-am cerut la toaletă, m-au lăsat, dar au venit după mine. Am pus mâna pe ușa de ieșire și am sărit. Eram destul de bine instruit și în treburile astea, m-am lovit rău, dar nu m-am oprit din fugă, însă a doua zi am ajuns la Muntele Olanu și am dat de știre de cele petrecute“, povestește Ciurică. În 1950, colonelul murise în luptă, iar Grupul mai număra doar 10 oameni. Aceștia s-au reunit pentru a lua o decizie ce trebuie făcut în situația dată. „S-a hotărât să rămân în grup, am depus jurământ și am luptat alături de ei 4 ani. Am fost încercuit de șapte ori, dar niciodată prins. M-a scăpat Dumnezeu…“

Armamentul era schimbat foarte des, purta foarte mult un pistol nemțesc, Dlaimer Puch, cu 32 de cartușe. „Patru ani am luptat alături de grup, fără frică. De multe ori ziceau de noi că am luat «iarba fiarei», pentru că în Banat era o legendă că ar exista așa o iarbă pe care, dacă o ai asupra ta, nu prinde fierul de tine, deci nici gloanțele. Dar nu am purtat eu buruieni, ci l-am avut pe Dumnezeu cu mine“. Patru ani de zile, cât a fost partizan (1950-1954), umbla cu tricolorul în pălărie și cu moneda de 100 de lei, pentru că avea pe ea chipul Regelui Mihai.

Sânge de trădător în neamul lui Duicu, fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Mehedinţi

A fost arestat de Securitate pe 22 aprilie 1954, în Joia Mare. „Am fost vândut de un anume Duicu Toma din Cornereva, rudă cu Duicu acesta din Mehedinți, de este acum arestat. Acest Duicu fusese om de legătură al Grupului, nu ne așteptam la trădare! Dar, în 1953, a avut un proces penal cu niște lemne, iar Ioan Madăla, un informator al Securității, le-a sugerat securiștilor să-l abordeze pe Duicu și să-i promită că, dacă le dă partizanii, îl scapă de procesul penal. Din păcate, Duicu a trădat. Pe 21 aprilie, noaptea spre 22, am fost acasă la Duicu Toma, din Cornereva. Acesta m-a sărutat, m-a primit cum eram obișnuit, mi-am luat de la el niște haine și ne-am dat întâlnire a doua zi la Urdăreanu Ilie“. Din păcate, sărutul lui Duicu a fost sărutul lui Iuda, căci el s-a dus la Securitate, iar a doua zi, la Urdăreanu au descins trupele de securitate, au încercuit casa, iar în dimineața de 22 aprilie, a fost deja în mâinile securiștilor. A fost lovit cu patul armei în piept, chiar dacă dormea în pat, legat de mâini și dus la un camion al Securității, apoi la Caransebeș la Securitate. În curtea Securității au strigat la Ciurică: „Dă-te jos, banditule!“. „Eu eram întins pe jos, acoperit cu o șubă, iar ei stăteau pe mine ca pe un scaun“, își amintește partizanul. Eram cu mâinile legate la spate, abia m-am ridicat și am reușit să mă dau jos, sărind în picioare. Atunci, un ofițer a spus: «Băi!, puneți-l în lanțuri, nu vedeți că acesta zboară!»“.

Unul dintre anchetatori trăieşte cu o pensie de 7.000 de lei

De acolo au fost duși cu o mașină de teren la Timișoara, fiind preluați de colonelul Moiș Aurel. După ce a intrat în curtea Securității, i-au dat lanțurile și cătușele jos, iar Moiș i-a promis că, dacă este sincer, în maximum 3 săptămâni va fi liber. „N-au putut scoate de la mine nimic, eu n-am băgat pe nimeni la pușcărie, cu toate bătăile și chinurile pe care le-am luat: veneau cu câte un tabel, pe sate, cu 40-50 de oameni și, când pronunțau nume, se uitau la mine să vadă dacă mă schimb la față, cum reacționez. Când se termina tabelul, răcneau: «Păi bine, măi, banditule, cu ce-ai trăit, cu iarbă? Cu frunză?» Apoi mă legau cu un par ca și cum aș sta pe scaun, iar doi securiști mă băteau la fund și tălpi, până ce leșinam. În fiecare zi a anchetei era la fel. Leșinam, turnau apă, îmi reveneam și o luau de la capăt. Ancheta a durat din 22 aprilie până prin noiembrie 1954, când a fost procesul“, își amintește fostul deținut politic. Carol Bartoș, căpitan, și Nicolae Ardeleanu, locotenent din Moldova Nouă, sunt cei care l-au anchetat la Timișoara. Ardeleanu are pensie de 7.000 de lei, mai trăiește…

De la Timișoara a fost trimis la Craiova, unde a fost preluat chiar de colonelul Crăciun, șeful Securității, care l-a predat lui Toma Popescu, șeful de anchetă. „Ancheta a fost o groază, nu se poate concepe! Dar sub nicio formă nu am băgat niciun om de-al nostru în pușcărie! Aceeași tortură! Am simulat o sinucidere. Nu voiam asta, dar făcusem rost de un ciob de oglindă. Fiecare celulă avea o vizetă și un vizor mic. Eu împingeam un pic tabla de pe vizor și, cu ciobul de oglindă, mă uitam pe hol. Vedeam securistul stând pe scaun. Din când din când, venea și se uita pe vizetă. Când el era la vecinu, mi-am pus lațul să mă spânzur, iar securistul urla: doctorul, doctorul, mi-a tăiat pantalonii și credea că m-a salvat de la suicid“, spune Ciurică, subliniind că ancheta a continuat la fel de dur. A fost condamnat de Tribunalul Militar din București pe 12 noiembrie 1954, la Craiova. Din complet făceau parte lt. maj. Andrei Dumitru, care a fost președintele completului, lt. Jean Sechel, slt. Ioan Lupu, lt. maj. Augustin Sabău, care a fost procurorul militar, și grefierul Ștefan Bălan.