FILE DE ISTORIE. „Sindromul Reşiţa“. Sau începuturile căderii Cetăţii de Foc…

Pogorârea unui premier social-democrat la Reşiţa, în 17 martie 2017, ne-a determinat să rememorăm momentul similar, unicul!, petrecut cu peste 20 de ani în urmă. Se întâmpla în 13 decembrie 1994, zi în care prim-ministrul PDSR Nicolae Văcăroiu venea şi el la Reşiţa, dar nu din proprie iniţiativă, aşa cum a făcut acum Sorin Grindeanu, ci după îndelungi proteste, la care aveau să participe chiar şi 30.000 de cărăşeni!

Prăbuşirea industriei grele a Reşiţei are două mari etape. Perioada pre-privatizare, în care Statul Român deţinea controlul CSR şi UCMR, şi perioada post-privatizare, care s-a dovedit deloc benefică pentru ambele firme reşiţene. CSR a ajuns în anul 2000 pe mâna americanilor de la Noble Ventures, iar UCMR, în 2003, pe aceea a unor români travestiţi în elveţienii de la INET AG, care ni l-au servit pe managerul penal Adrian Chebuţiu. Salvarea, cât de cât, a CSR-ului a venit după rezilierea, în 2003, a contractului cu Noble Ventures, urmată de a doua privatizare, în 2004, când acţionar majoritar al combinatului a devenit compania rusă TMK.

CSR şi UCMR – în blocaj total!

După alegerile parlamentare din 1992, România era condusă de aşa-numitul „patrulater roşu“. În frunte se afla PDSR (actualul PSD), sprijinit în Parlament de PRM (condus de Corneliu Vadim Tudor), PUNR (Gheorghe Funar) şi PSM (Ilie Verdeţ).

Toamna anului 1994 găsea Reşiţa într-o situaţie foarte grea din punct de vedere economic şi social. Cele două societăţi reprezentative pentru municipiu, CSR şi UCMR, abia îşi trăgeau suflul. La mai puţin de 5 ani de la căderea sistemului ceauşist, companiile-fanion ale judeţului aveau împreună 12.150 de salariaţi, cu circa 10.000 mai puţini decât în 1989! Patronul stat nu se schimbase, în 1994 cele două firme având capital majoritar de stat.

Numărând 5.050 de salariaţi, Combinatul Siderurgic Reşiţa, cu ale sale depăşite cuptoare Siemens-Martin, făcea tot mai greu faţă rigorilor economiei de piaţă. Faţă de anul 1989, CSR înregistra o scădere a producţiei fizice cu 80%. Realizase în primele nouă luni ale anului un volum de venituri de 53,4 miliarde lei, din care 45,4 miliarde lei producţie efectiv livrată, cu un grad de încasare de 82,5%. Era realizată o rentabilitate de 21,5% din activitatea de exploatare, 14,7% din activitatea curentă, rentabilitate diminuată de dobânzile bancare plătite. Din veniturile încasate, 72% erau obţinute însă prin compensare, ceea ce explica lipsa de lichidităţi. Astfel, la 30 septembrie 1994, se acumulaseră datorii care depăşeau cu 7 miliarde de lei nivelul creanţelor şi disponibilităţilor la un loc! Datoriile faţă de bugetul statului, bugetele locale, fondurile speciale şi bugetul de asigurări sociale se ridicau la 10,2 miliarde lei.

CSR avea depusă la Exim Bank documentaţia pentru achiziţionarea unui cuptor electric cu turnare continuă. Cuptorul era prevăzut a fi achiziţionat pe o linie de credit acordat de Guvernul spaniol, în valoare de 35 milioane de dolari, ce nu putea fi accesată fără garanţie guvernamentală. În loc să sprijine retehnologizarea CSR, Guvernul uitase de Reşiţa. În programul de strategie sectorială, în ramura metalurgică, pentru CSR era prevăzută o producţie de oţel egală cu zero!

Pentru cei 7.100 salariaţi de la Uzina Constructoare de Maşini Reşiţa, situaţia era la fel de gravă. Societatea intrase deja în incapacitatea de plată a salariilor. În primele nouă luni ale anului, UCMR realizase o cifră de afaceri de 29,8 miliarde lei, reprezentând doar 41% din cifra de afaceri stabilită pe întregul an 1994! Gradul de acoperire cu contracte a capacităţii de producţie era de 30%. Cheltuielile cu salariile însemnau 33% din cifra de afaceri. Totodată, din personalul existent, 44% se aflau cu salariul sub salariul mediu brut realizat. Conducerea societăţii luase măsuri de eşalonare a plăţii salariilor restante, reeşalonare pe care, însă, nu o putea respecta, existând o întârziere de aproximativ două luni. Acest fenomen, cu repercusiuni nedorite în plan social, se datora în special blocajului financiar.

Faţă de anul 1989, UCMR disponibilizase, prin diferite forme, 5.394 salariaţi, adică 42% din personalul salariat existent la acea vreme. Comparativ cu aceeaşi perioadă, se înregistra o scădere a producţiei industriale cu 62%. Datoriile faţă de bugetul statului, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale şi bugetul asigurărilor sociale însumau 11,7 miliarde lei. Datoriile totale ale societăţii, de 33,5 miliarde lei, erau de două ori mai mari decât creanţele acesteia, de 17,6 miliarde lei! În baza Legii bugetului de stat nr. 36/1994, organele teritoriale ale Ministerului Finanţelor au procedat la executarea silită a datoriilor faţă de bugetul statului, ceea ce a condus la blocarea conturilor UCMR pentru orice alte plăţi, inclusiv pentru salarii!

Aceasta era situaţia reală în cele două mari uzine. Aceasta era situaţia Reşiţei. Dinspre Guvern semnalele erau clare – pentru CSR, Executivul refuza oferirea garanţiei guvernamentale pentru achiziţionarea cuptorului electric şi includerea în strategia guvernamentală de restructurare a metalurgiei, iar la UCMR, se trecuse la executarea silită a conturilor, efectul imediat fiind  incapacitatea uzinei de a se aproviziona cu materii prime şi de a plăti salariile. Toate acestea însemnând anularea oricărei şanse de redresare a respectivelor societăţi.

„Domnule Prim-Ministru, Reşiţa este grav bolnavă“

Pe fondul acelor realităţi inacceptabile, sindicatele din CSR şi UCMR, împreună cu filialele judeţene ale CNS „Cartel Alfa“ şi BNS, hotărăsc ca, începând din 20 octombrie 1994, să organizeze o serie de acţiuni sindicale care aveau ca scop determinarea primului-ministru Nicolae Văcăroiu să se deplaseze la Reşiţa, pentru a face o analiză a situaţiei din municipiu şi pentru a lua măsuri de redresare a situaţiei. Timp de o lună de zile, acţiunile s-au desfăşurat sub diferite forme: comunicate adresate Prefecturii Caraş-Severin şi Guvernului, pichetări ale Prefecturii şi mitinguri succesive. Pe fondul acestor demersuri, în 8 noiembrie 1994, o comisie guvernamentală formată din nouă specialişti se deplasează la Reşiţa şi, pe parcursul a patru zile, face o analiză a celor două societăţi comerciale. Rezultatele analizei au fost prezentate, sub forma unui raport, premierului Nicolae Văcăroiu şi filialelor Cartel Alfa şi BNS.

Zilele treceau, dar dinspre primul-ministru nu venea nici un semnal, motiv pentru care Cartel Alfa şi BNS adresează acestuia o scrisoare deschisă, în care fac o sinteză a problemelor grave cu care se confruntă nu doar CSR-ul şi UCMR-ul, ci întreaga populaţie a oraşului. În finalul scrisorii, cele două filiale sindicale reînnoiesc invitaţia făcută premierului de a veni la Reşiţa, pentru a căuta la faţa locului măsurile necesare redresării situaţiei.

Redăm intregral acea scrisoare, pentru că ea reflectă un moment dramatic în care se afla Reşiţa anului 1994, după mai bine de patru ani de la Revoluţie, perioadă în care ţara a fost condusă de partidul lui Ion Iliescu.

„Scrisoare deschisă

Domnule Prim-Ministru,

Vă invităm în mijlocul nostru, pentru a vă ajuta să cunoaşteţi mai bine Reşiţa şi pe noi, locuitorii acestui oraş. Dorim să cunoaşteţi greutăţile cu care ne confruntăm şi mai dorim ca Dv. să constataţi un adevăr trist: Reşiţa este grav bolnavă, iar locuitorii ei sunt disperaţi. Datorită unor factori externi pe care nu ne-am propus să-i comentăm acum, marile uzine ale Reşiţei, CSR şi UCMR, au ajuns umbra coloşilor industriali de altădată, iar locuitorii oraşului resimt acest lucru în modul cel mai dureros.

Spectrul şomajului planează ameninţător asupra acelora ce încă mai au un loc de muncă, iar şomerii, care în judeţul nostru ating unul din cele mai ridicate procente din ţară – peste 20% –, nu au nici un fel de alternativă, nici un fel de speranţă pentru găsirea unui loc de muncă. În perioada cuprinsă între anii 1989 şi 1994, numai în cele două societăţi amintite au fost disponibilizaţi, sub o formă sau alta, aproximativ 9.500 de muncitori. La o populaţie de 97.000 de locuitori, Reşiţa are un număr de 34.333 angajaţi, dintre care 32.061 în domeniul de stat, şi numai 2.280 în domeniul privat. Există în Reşiţa, la ora actuală, un număr de aproximativ 5.000 şomeri, dintre care 2.761 se găsesc în alocaţie de sprijin.

Trebuie amintite, de asemenea, cele 8.063 persoane care au ieşit definitiv din plata oricărei forme de ajutor. Vorbind de Reşiţa ca despre o problemă socială deosebită, nu putem să nu amintim cele 1.502 familii cu trei-patru membri, al căror venit pe familie este sub 30.000 de lei lunar. Nu putem să nu amintim, de asemenea, de cele 300 de familii care nu au nici un venit. De altfel, pentru a ne da seama de unde vine disperarea locuitorilor Reşiţei, este destul să amintim venitul mediu pe cap de locuitor, de 34.151 lei, determinat ca raport între salarii, pensii, ajutoare sociale şi populaţie totală.

În dorinţa de a veni în sprijinul celor ce nu au nici un venit, Primăria municipiului administrează o cantină a săracilor, unde se hrănesc 650 persoane, pe lângă care mai există la ora actuală 2.000 de cereri ce nu pot fi rezolvate. Printre aceşti oameni ajunşi să servească masa la cantina săracilor sunt foşti muncitori în întreprinderile reşiţene, şi este inadmisibil ca, după o viaţă de muncă utilă societăţii, să ajungi bătaia de joc a unui sistem în care la un moment dat ţi-ai investit toată încrederea. Acest lucru este valabil şi pentru cei 16.000 pensionari existenţi în Reşiţa, care din cei 76.000 lei cât reprezintă valoarea unei pensii medii, abia dacă-şi pot plăti cheltuielile de întreţinere şi o parte din medicamentele necesare. Iar dacă, în viziunea unor membri marcanţi ai acestei perioade de tranziţie, hrana pensionarilor reprezintă un lux, aşteptările nesfârşite la salvatoarea cană de lapte şi aglomeraţiile din jurul tomberoanelor de gunoi demonstrează, la modul cel mai jignitor pentru o naţiune şi pentru conducerea ei, necesitatea omului de a se hrăni.

Suntem siguri, Domnule Prim-Ministru, că veţi descoperi, în cele spuse până acum, dorinţa legitimă a locuitorilor oraşului Reşiţa şi ai judeţului Caraş-Severin de a avea o viaţă mai bună şi mai demnă. Pentru aceasta, avem nevoie ca Dumneavoastră, prin intermediul pârghiilor pe care le deţineţi, să ne acordaţi şansa de a munci şi a trăi decent din rezultatul muncii noastre. Este singurul mod în care puteţi sprijini acest oraş de foarte buni meseriaşi, care se împotrivesc cu disperare tendinţei de transformare în traficanţi sau, şi mai rău, în cerşetori.

Domnule Prim-Ministru, Domnia voastră sunteţi medicul de la capul bolnavului. Sunteţi speranţa întregului oraş. Faceţi ceea ce ştiţi pentru redresarea economică şi socială a acestui oraş, cândva un port-drapel al României. Reşiţa este bolnavă, dar nu este moartă! În funcţie de modul în care o să ne înţelegeţi şi o să ne sprijiniţi, veţi fi mulţumiţi sau speriaţi simţind câtă viaţă clocoteşte încă în noi.

Domnule Prim-Ministru, avem speranţa că cele prezentate până acum vor fi înţelese exact, că nu vor supăra, deoarece, dacă faceţi abstracţie de modul mai dur în care au fost spuse, nu se poate să nu fiţi de acord că reprezintă adevărul. Iar despre adevăr se spune că este cel ce simplifică lucrurile, nu cel ce creează haosul.“

Jocul de glezne al premierului, o sfidare pe faţă a Reşiţei!

Pe fondul acestor evenimente, la solicitarea sindicatelor, prefectul PDSR al judeţului, Traian Zamfir, împreună cu o delegaţie sindicală formată din Marian Apostol (Cartel Alfa), Nicolae Drăgan (BNS), Matei Mircioane (CSR) şi Trandafir Ostoia (UCMR), se deplasează la sediul Guvernului. De la „Cabinetul 1“ se primeşte confirmarea că, până la sfârşitul lunii noiembrie 1994, primul-ministru va sosi la Reşiţa. În acest context, liderii sindicali hotărăsc suspendarea acţiunilor până la începutul lunii decembrie, cu precizarea că, dacă Nicolae Văcăroiu nu va sosi la Reşiţa, vor organiza mitinguri ce se vor desfăşura pe durată nedeterminată, iar în paralel vor lua măsuri pentru „blocarea căilor de acces către municipiu, blocarea instituţiilor guvernamentale şi intrarea în greva foamei a unui număr mare de sindicalişti“.

Dar, încă o dată, premierul Văcăroiu nu se ţine de cuvânt. Tratează mai departe cu dezinteres Reşiţa şi nevoile Reşiţei. Motiv pentru care, sfârşitul lunii noiembrie găseşte cele două filiale judeţene, Cartel Alfa şi BNS, în situaţia de a hotărî reluarea acţiunilor de protest.

Liderii judeţeni ai celor confederaţiilor sindicale Cartel Alfa şi BNS, Marian Apostol şi Nicolae Drăgan, lansează un apel pubic către reşiţeni, cerând acestora să vină alături de sindicaliştii din CSR şi UCMR, începând cu 8 decembrie 1994. Merită să ne amintim conţinutul acelui apel, în condiţiile în care acum, după mai bine de 20 de ani, Reşiţa se află într-o situaţie chiar şi mai gravă.

„Apel

către locuitorii oraşului Reşiţa

Decembrie 1989

          Am fost ca mieii ce se joacă în livadă sub privirea măcelarului. Nu ştiam ce dezastru ni se pregăteşte în acel moment. Atunci, în naivitatea noastră, am decis să nu mai fim umiliţi şi plictisiţi. Am pornit prin a visa să construim, să greşim şi să reuşim. Am ales să nu mai schimbăm libertatea pentru milă, şi nici demnitatea pentru chilipir. A fost legământul nostru să stăm mândri şi fără teama zilei de mâine, să gândim şi să acţionăm noi înşine, să ne bucurăm de ceea ce realizăm, să înfruntăm lumea curajos, şi să spunem: «Cu ajutorul lui Dumnezeu, noi am făcut aceasta!»

Cinci ani mai târziu

          Idealurile şi promisiunile de atunci nu mai sunt valabile. Viaţa curge între durere şi plictiseală, ca elemente esenţiale ale existenţei noastre. Plictiseala sfârşeşte adesea în disperare. Disperarea omului ce-şi vede inutile eforturile. Disperarea omului marginalizat, datorită faptului că, în naivitatea sa, mai speră încă în aprecierea muncii sale, de acei ce în decembrie 1989 ne-au luat soarta în mâinile lor şi… au decis să ne «ucidă», fizic şi, mai ales, psihic.

          Efectele au început să apară. Pe fondul îmbogăţirii masive a celor ce, într-un fel sau altul, au ajuns în sfera puterii, noi am devenit tot mai săraci, mai umili, mai uşor de dominat. Am uitat că forţa noastră este în numărul nostru şi că, atâta timp cât o să fim împreună, nimic nu ne poate învinge.

          Acest lucru îl cunosc foarte bine cei ce ne conduc. Şi… pentru că le era frică de noi toţi, au decis să ne despartă. Cu intrigi, cu momeli la care fiinţei umane, cu slăbiciunile ei, îi este greu să reziste. Unii dintre noi au găsit forţa necesară pentru a-şi păstra nealterată mândria de a fi propriii lor stăpâni. Alţii… şi-au ales stăpânii.

          Toate acestea, în mod normal, nu ar trebui să dăuneze unităţii noastre. Ar trebui să ne strângem în jurul celor ce au demonstrat că merită acest lucru şi să facem abstracţie de cei ce ne-au trădat. Dispreţul partenerilor pe care i-au ales o să-i pedepsească mai bine decât o putem face noi.

          Lipsa încrederii în noi înşine este cel mai mare rău pe care ni-l putem face. Reşiţa trece prin momente grele, poate chiar cele mai grele momente ale existenţei sale. Are nevoie de ajutorul nostru, al tuturor. Pentru binele Reşiţei, şi al nostru, este necesar să lăsăm deoparte indiferenţa, plictiseala, şi să ne amintim că viaţa omului este o luptă permanentă pentru existenţă. Să ne amintim că datorăm acestui oraş, industriei sale, întreaga noastră existenţă de până acum. Şi… să ne opunem, cu toate mijloacele legale, opacităţii şi relei-voinţe a celor ce, cu gândul, dar şi cu fapta, au trecut industria reşiţeană în rândul celor ce nu merită să trăiască.

          Pentru a evita ca acest lucru să fie un fapt împlinit, Filiala Judeţeană CNS «Cartel Alfa» împreună cu Filiala Judeţeană a BNS şi sindicatele afiliate vor iniţia o serie de mitinguri prin care îşi vor exprima nemulţumirea faţă de modul în care este tratată Reşiţa şi oamenii ei. Fiţi alături de noi într-o luptă care nu este numai a noastră. Este a tuturor cetăţenilor acestui oraş. Nimeni nu trebuie să rămână în afara acestei lupte, pentru că numai succesul ei ne poate asigura viitorul. De data aceasta, NOI trebuie să fim cei ce fac istoria! Fie că se vrea, fie că nu se vrea!

          Istoria este făcută din atitudini interioare, din stări de spirit, întâi individuale, apoi colective. Dacă ne ţinem deoparte, dacă suntem laşi sau ipocriţi, istoria ce va veni va fi hrănită din duplicitatea noastră, din vinovăţia noastră, din remuşcările noastre. În data de 8 decembrie, veniţi alături de noi, muncitori şi intelectuali ai acestui oraş! Veniţi alături de noi, şomeri şi pensionari, oamenii cei mai nedreptăţiţi ai acestui sistem! Dumneavoastră, pensionarilor, cei care, într-o viaţă de muncă, aţi făcut cunoscut numele Reşiţei prin cele mai diverse locuri ale lumii, nu vă poate fi indiferent viitorul acestui oraş. Veniţi alături de noi cu experienţa dumneavoastră, experienţă pe care noi nu o avem! Veniţi pentru ca împreună să evităm acest sfârşit de istorie, pentru ca împreună să repunem Reşiţa pe soclul de pe care, pe nedrept, a fost coborâtă! În lupta noastră, nimic nu este zadarnic. Deie Domnul ca, atunci când vom fi împreună, să nu putem fi număraţi! Pentru că mulţimea şi hotărârea noastră vor decide!

          Vă aşteptăm la sediul nostru din parterul Casei de Cultură a Sindicatelor. Telefon 413771.“

Apelul sindicatelor a avut efectul scontat. În zilele imediat următoare, sediile Cartelului Alfa şi BNS au devenit adevărate locuri de pelerinaj. Oameni din toate categoriile sociale, muncitori, şomeri, pensionari, intelectuali, se interesau de momentul începerii manifestaţiilor şi doreau să afle cum vor decurge acestea. Majoritatea solicitau devansarea datei de începere a protestelor: „De ce să mai aşteptăm? Începem acum, de mâine!“ Muncitorii din UCMR şi CSR făceau presiuni asupra sindicatelor pentru devansarea datei de începere a manifestaţiilor. Pentru mulţi, 8 decembrie 1994 era un termen prea îndepărtat.

Muncitorii schimbă calendarul protestelor sindicale!

În dimineaţa zilei de 6 decembrie 1994, liderii de sindicat Marian Apostol, Nicolae Drăgan, Trandafir Ostoia, Matei Mircioane, Nicolae Bîtea, Bruno Szvatsinka, Iancu Muhu, Nicolae Moise şi Adrian Ciofu se întâlnesc la Casa de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa, pentru a conveni asupra modului de colaborare pe parcursul manifestaţiilor ce urmau să înceapă peste două zile. În acelaşi timp, însă, aproximativ 500 de ucemerişti porneau de la Secţia Mociur către Piaţa 1 Decembrie 1989, din faţa Prefecturii. Răbdarea lor ajunsese la capăt! Pe parcursul celor doi-trei kilometri, alte sute de cetăţeni ai Reşiţei li s-au alăturat. Astfel că, în Piaţa Prefecturii, au ajuns aproape 1.000 de persoane, care au solicitat prezenţa liderilor de sindicat. Aflaţi, aşadar, la Casa de Cultură, aceştia din urmă au ajuns în câteva minute în mijlocul manifestanţilor. Nu înainte însă de a transmite mobilizarea tuturor muncitorilor din UCMR şi CSR. Manifestaţiile începeau, deci, în 6 decembrie 1994, cu două zile mai devreme faţă de data planificată de liderii sindicali.

În scurt timp, a fost stabilită o delegaţie sindicală care a intrat în Prefectură, pentru a-l informa pe prefectul Traian Zamfir că acţiunile de protest nu vor înceta până când nu vor fi rezolvate următoarele revendicări: sosirea la Reşiţa a primului-ministru pentru a se informa personal asupra situaţiei existente; rezolvarea problemelor cu care se confruntă cele două mari societăţi comerciale; asigurarea condiţiilor necesare pentru ca activitatea de producţie să poată continua, aceasta având ca efect plata la timp a salariilor şi un trai decent pentru salariaţi. Discuţiile dintre delegaţia sindicală şi prefect au avut două rezultate concrete: 1. Obţinerea aprobărilor pentru organizarea şi continuarea manifestaţiilor în condiţii de legalitate; 2. În balconul Prefecturii a fost montată o staţie de amplificare, cu boxele şi microfoanele necesare transmiterii mesajelor liderilor de sindicat către manifestanţi.

Între timp, grupuri de oameni veneau dinspre  UCMR, CSR, dar şi din alte zone ale oraşului, către Prefectură. Sfârşitul zilei găsea laolaltă, în Piaţă, aproximativ 4.000 de persoane. Începea una dintre cele mai reprezentative mişcări sindicale din istoria postdecembristă a României, mişcare intrată în memoria timpului sub denumirea de „Fenomenul Reşiţa“ sau „Sindromul Reşiţa“, aşa cum l-a numit regretatul profesor şi ziarist Alexandru Bîrsescu.

Punctul culminant al acelor zile avea să se consume în ziua (şi noaptea) de 13 decembrie 1994, la care vom ajunge în episodul următor.