Drum bun, prietene! In memoriam Iosif Măzăran

Nu îmi este deloc uşor să scriu despre cel căruia îi spuneam deseori că mă face să uit dorul de tata. Îi tot propuneam şi puneam la cale o întâlnire în trei. El, eu şi tata. Nu am mai apucat să o facem. Pubi s-a dus. Cum ar spune tata, la cei 86 de ani ai lui, tânăr domnule! M-a onorat cu prietenia lui. L-am simţit de multe ori fiindu-mi aproape, fără a spune o vorbă. Cam greu de crezut pentru cei ce l-au cunoscut. Vorbeam şi ne făceam confidenţe despre familie. El mă sfătuia, eu îmi permiteam doar să-i spun cum văd eu lucrurile. Mă alinta cu o zicere de-a lui „de dulce”. Un gentelman venit dintr-o altă epocă. Aceleaşi repere morale, comune cu ale tatei. Convins de valoarea sa, intransigent cu cei care veneau să păcălească. Viaţa şi sportul. Pentru el erau tot una. Puţini ştiu că a practicat boxul şi avea carnet de antrenor de fotbal. Sute de medalii pentru „poştaşii” săi, aşa cum îl tachinau prietenii, mărşăluitori ce au dus Reşiţa la două Olimpiade. Îmi spunea ieri Tavi, fiul său, că în ultimele două zile, de pe patul de spital, nu îi spunea decât despre obligaţia lui Cocioran de a participa la următoarea Olimpiadă. Pubi a ars tot timpul, indiferent de ce făcea. Că purta o discuţie, că se certa pentru o competiţie, că, de obicei, nu era de acord cu ierarhiile, că el considera că anume sume de bani trebuiau să intre în buzunarele sportivilor, le spunea pe toate cu convingere şi cu deplina încredere că sportivul trebuie respectat. S-a dus de pe un pat de spital, urmare a unei banale operaţii de ortopedie. Nu i-a mai rezistat corpul. Un corp şi cu un suflet ce au trăit cât alţii în zece vieţi. Domn profesor, după cum te-am cunoscut eu, sigur faci o trupă de „poştaşi” şi pe acolo pe unde te duci acum. Dacă n-ai cronometru, jur că mă dau peste cap să dau timpul înapoi.